Un zâmbet…

zambeteZâmbete de copii…fără nici un preț și fără nici un motiv. Îi dai o jucărie unui copil și l-ai făcut să zâmbească! Te-ai ascuns după ușă și i-ai făcut un simplu „bau” iar copilul deja intră într-o stare molipsitoare de râs. Îi trebuie atât de puțin pentru a-și arăta fericirea! Și ii trebuie și mai puțin pentru a provoca fericirea celor din jur.

Cu timpul pierdem această abilitate umană de a-i face pe ceilalți să zâmbească. Dar și mai grav, pierdem propriul zâmbet. Uităm să mai zâmbim, să mai fim fericiți, dar învățăm să disimulăm lucrul acesta. Învățăm să zâmbim fals, să ne prefacem, învățăm să ne ascundem în spatele încruntării. Zâmbetele politicoase iau încet încet locul sentimentelor adevărate, iar zâmbetele sincere devin din ce în ce mai rare.

De multe ori, dimineața, în drum spre muncă, îmi place să analizez fețele oamenilor. Fețe machiate, îngrijite, adormite, bărbierite, cu semne de cearșaf pe obraz, dar cu puțin chef de a se deplasa spre …unde o fi, cu puțină motivație de a face ceea ce trebuie să facă în următoarele ore. Foarte puțini zâmbind. Foarte mulți preocupați și triști. Sau indiferenți, absenți. Iar de e frig afară, mai niciunul zâmbitor.

Și mă gândesc cum am putea gestiona această emoție. Pentru că un zâmbet autentic e expresia unei emoții. Uneia pozitive din interiorul nostru. Venim pe lumea aceasta cu anumite cunoștințe, cu unele încorporate deja ”din fabrică”, iar aceste cunoștințe se bazează pe răspunsuri inconștiente la afecțiune, pasiune, durere, foame, uitare. Adică zâmbete și lacrimi.

Nimeni nu ne învață să zâmbim sau să plângem. Dar ne auto-educăm să nu mai zâmbim. Ca să nu mai menționez reprimarea plânsului. Ne lăsăm dominați de încruntare și tristețe, și nu încercăm să le combatem nicicum. Ni se pare imposibil să scoatem un zâmbet din suflet în timpul unei furtuni. Dar suntem capabili să disimulăm totul sub mantia unui zâmbet fals. Suntem curioși și plini de resurse antagonice.

Zâmbetul ne însoțește încă din primele zile. Nu putem exprima în cuvinte sentimentele, ceea ce simțim, dar putem transmite un zâmbet știrb înainte de orice alt sunet. Și culmea, devine molipsitor. Oricât de încruntat și preocupat ai fi, când un copil îți zâmbește este imposibil să îi reziști. Ceva se declanșează în creierul tău și instinctual începi să îi zâmbești. Poate că ar trebui să ne imaginăm mai des fețe de copii zâmbitori ca să re-învățăm a zâmbi la maturitate.

Probabil că simțim lipsa zâmbetului, probabil că inconștient vrem să îl vedem și să ”îl producem” mai des și atunci, ca rasă inteligentă ce suntem, am găsit un înlocuitor al sentimentului din interior care se traduce prin zâmbet la exterior… și am creat…umorul. Umorul care este capabil de a camufla orice alt sentiment. Sau gând.

2 păreri la “Un zâmbet…

Lasă un răspuns