Arhive etichetă: by PDB

Timp și Spațiu

S-au cunoscut la margine. Timpul era începutul, iar spațiul era scena lui. Timp a fost primul, iar Spațiu i-a urmat. Sau poate că doar așa îi plăcea lui să creadă, că ea a venit după el. Amândoi erau perfecți, căci fuseseră creați pentru a fi mereu. Ea, Spațiu, a decis să fie femeie pentru că are calități subtile, dar și pentru că e mai complexă.

Când a început conceperea lui Spațiu, Timp s-a oprit și a început să admire cu coada ochiului perfecțiunea cu care îi erau trasate înălțimea, lungimea și lățimea. Nu știa încă cine e și aștepta cu sufletul la gură să o descopere. Deja iubea acea creație, iar inima lui bătea cu toată puterea ei. Niciodată până atunci nu își mai simțise inima.

Când Spațiu a fost gata, ea s-a uitat la el din toate colțurile, a încercat să îl cuprindă, dar el scăpa mereu din privirea ei. Nu îl putea prinde și fermeca cu armonia ei. Ea știa deja că el era marea ei iubire. Știa că fuseseră creați pentru a se iubi pe vecie. Dar fuseseră creați separat.

El era simplu, alunecos și trecător, iar ea încerca în zadar să îl mângâie, să îl atingă cu una din laturile ei, să se întindă după el. Când și-au dat seama cât de diferiți erau s-au întristat. Ea, mai sensibilă, a început să plângă. Din lacrimile ei au ieșit Lumina și Întuneric.

Văzând-o tristă, Timp s-a apropiat de ea. Nu suporta să o vadă așa pentru că fără ea nu era nimic. Când o văzuse apărând la începuturi atât de perfectă își dăduse seama că fusese creată pentru el. Aveau nevoie unul de altul pentru a putea exista. Dar cum ar putea face pentru a deveni nedespărțiți? De ce fuseseră creați separat dacă ei trebuiau să fie de fapt unul?

Într-o zi, lui Timp i se făcu frică că Spațiu ar putea dispărea. Nu știa că și Spațiu avea de fapt aceleași temeri. Voiau să fie împreună dar nu puteau scăpa de limite. Ea nu îl putea cuprinde, el nu putea pătrunde în laturile ei. Aveau nevoie unul de altul.

Depindea numai de ei ca iubirea lor să fie continuă și mereu. Vrând să își salveze iubirea, au încercat să caute un mod de a se uni. Au început să ignore formele și regulile, și s-au lăsat conduși de curaj, de sentimente și de fericire. Așa, Timp a putut pătrunde în Spațiu, iar trecerea lui acum are un sens pentru că fără Spațiu, Timp nu e nimic.

Liniște

linisteS-a trezit de dimineață și din instinct a deschis ochii mari spre ziuă. Afară, prin sticla transparentă a geamului, se vedea cerul albastru și soarele în mijlocul lui. Deja pusese stăpânire pe el și pe privirea ei. S-a ridicat și s-a îndreptat spre el, spre geamul încă închis al încăperii care o protejase până atunci de peripețiile nopții și l-a deschis.

Și brusc a invadat-o liniștea. Speriată, a început să caute cu privirea rătăcită sunetele. Ca și cum sunetele ar avea puterea de a pătrunde prin ochi și de a face identificarea cu obiectele, cu natura și cu oamenii. Auzea doar vorbele păsărilor. Dar nu erau oameni în jur, nu erau mașini pe stradă, nu erau câini, nu era vânt, nu era mișcare, nu era altceva decât liniștea perturbată din când în când de respirația ei și a păsărilor.

S-a trezit în fața Soarelui cu gândurile ei și cu puterea de a se lăsa dominată de liniște. O imagine surprinzătoare și asimetrică. Ea, singură, în fața liniștii. Evadată din lumea onirică, în încercarea de a deschide poarta spre lumină, s-a trezit dominată de tăcere. De tăcerea exterioară, pentru că imediat i-au venit în minte gândurile. Era pentru prima dată când surprindea ziua tăcută și discretă. Fără să o deranjeze și fără să îi invadeze privirea.

Reușise în sfârșit să evadeze. Departe de superficialitate, departe de influențe, departe de întrebări, și totuși aproape de răspunsuri. Se credea izolată, dar nu era. Era atât de aproape de ceilalți, dar liniștea o făcea să aibă impresia că e în alt spațiu.

Și s-a lăsat purtată de liniște și de tăcere. S-a relaxat, a luat o gură sănătoasă din aerul rece al dimineții cu gust de libertate și a început să plutească printre gândurile ei. Erau atât de multe încât a început să se rătăcească.

Apoi a lăsat gândurile și a început să simtă. Să respire și să trăiască. Să își dea seama că respirând, trăiește. Și că respirația ei nu e legată de ceilalți și se poate face în tăcere și în liniște.

Și a început să audă ca un ecou, undeva, departe, un claxon. Dar nu îi mai păsa că îl aude, nu o deranja, nu o întrerupea, pentru că acum era doar ea cu ea la o cafea și își spuneau cât de mult și-au lipsit și cât de mult a trecut de când nu au mai vorbit.

Și și-au petrecut împreună ziua de duminică, pentru că știau amândouă că luni o vor dedica celorlalți.

Simțiri și ne-simțiri

simtire

Privește-te! Dar nu în oglindă! Nu ai nevoie de ochi ca să te vezi. Nu ai nici măcar nevoie de privirea celuilalt ca să te vezi. Și nu ai nevoie nici de lumină. Tot ce îți trebuie e conștiință. Toți o avem! E acolo, apare odată cu noi și ne însoțește peste tot. E al doilea din noi.

Ascultă-te! Dar nu vorbind sau respirând! Nu ai nevoie de urechi sau de auz ca să îți asculți inima și gândul. Ele sunt înăuntru și fac parte din tine. Sunt ale tale și cresc odată cu tine! Și parcă te asculți mai bine când taci!

Mângâie-te! Dar nu pe piele! Și nici prin exterior. Nu ai nevoie de degete și mâini ca să te simți și să te răsfeți. Nu ai nevoie nici măcar de mișcare. Doar atinge-ți interiorul și lasă-l să îți spună dacă e zâmbitor sau trist. Fiecare stare se simte la atingere.

Gustă-te! Dar fără să îți folosești limba! Nu ai nevoie de ea pentru a ști dacă ești amar, dulce sau sărat. Doar probează-te și vei ști cum ești!

Miroase-te! Dar fără nas! Nu ai nevoie să tragi aer în piept pentru a ști dacă miroși a proaspăt sau a îmbâcsit.

Doar simte-te! Dar fără simțuri, ci doar cu sufletul!

Singuri printre 7 miliarde

Și ceva. Suntem în statistici vreo 7 miliarde și ceva de suflete. Înregistrate. În curând vom avea probleme cu spațiul pe acest pământ. Și cu toate astea cunosc și văd o grămadă de cazuri de singurătate. Cum e posibil? Cum se poate ca într-un spațiu suprapopulat să avem persoane singure printre noi. Persoane cărora nimeni nu le calcă pragul, persoane cărora nimeni nu le adresează o vorba, persoane care nu au mai primit o îmbrățișare de nici ele nu mai știu de când.

Singurătatea care atrofiază, care distruge orice latură sociabilă și care nu are limite, pentru că această singurătate a omului modern e fără frontiere, interminabilă și are capacitatea de a te izola. De toți și de toate, dar mai ales de tine.

Ne naștem și murim singuri. Unii avem norocul de a împărți o parte din drumul de la naștere spre trecere cu alții, alții nu. Dar venim și plecăm singuri. Sau ne-însoțiți.

Iar în societatea de azi ne pierdem, rătăcim prin ea fără să ne mai găsim. Ajungem să fim o societate de solitari. Drama marilor orașe și a marilor corporații. Și apare o întrebare curioasă: cum poate fi o societate – care are ca esență sociabilitatea – singuratică? Cum oare, în secolul comunicării, al dialogului, al rețelelor (anti)sociale, al lipsei de intimitate în lumea digitală, cum e oare posibil să se simtă mai prezent ca oricând sentimentul de singurătate? Trăim în grup, ieșim în grup, lucrăm în grup, dar în același timp omul modern se simte abandonat și strivit de societate. Singurătatea a ajuns în ziua de azi la rang de sărăcie. Sărăcie sufletească. Nu am dezvoltat încă anticorpii împotriva acestei stări care produce depresie și abandon.

Ajungem să trecem pragul singurătății atrofiind încetul cu încetul întâlnirile. Și conversațiile. Și îmbrățișările. Și strângerile de mână. Și ascultatul. Și împărțitul. Și dăruitul.

Cei singuri sunt contemplativi. Și vorbăreți. Dar cu ei înșiși. Și pentru a vorbi cu tine de multe ori nu ai nevoie de cuvinte. Cuvintele, limbajul sunt atribute ale comunicării exterioare, nu interioare.

În singurătate se dezvoltă acel dialog interior care are ca limită chiar cunoștințele celui care le posedă. Nu pot depăși bariera cunoașterii pe care o au, nu pot face comparații cu o lume pe care nu o cunosc, nu pot pătrunde în lucruri și locuri nepătrunse până acum de ei. Stau cu ei și toată lumea se raportează la ei. Nu au comparație. Și mereu vorbesc la persoana întâi. Vocea interioara e a lor. Dialogul e de fapt un monolog. Dispare neîncrederea. Și dispare și mizeria. Apare în schimb imaginația. Așa începe crearea unei lumi separate de cea socială, de cea reală în care sunt și alți indivizi. Izolarea duce la adaptare. Adaptarea la închidere. Iar adaptarea se face prin proiectarea unei lumi în care ei sunt principalul actor și care se acomodează la cerințele lor personale și la simțirile fiecărui singuratic. Încearcă astfel să renege lumea care nu îi mai privește!

Dar această lume paralelă e lipsită de lumină și de speranță. Nu are viitor și nu are alte personaje. Nu are nici măcar umbre și nici trecut. Are doar prezent. O felie de prezent care e servită pentru alinare. Propriul univers, în care ceilalți nu au loc, e doar gaura neagră a unei persoane.

Dar oare liniștea fiecăruia e pe umărul celuilalt?

Interpretare și joc

Oare când suntem cu adevărat noi și când începem să jucăm rolurile propriei noastre existente? Pentru că în viața de zi cu zi, pentru a supraviețui, suntem nevoiți să interpretăm fel de fel de roluri și să ne acomodăm la situația pe care o trăim într-un moment dat. Nu putem fi așa cum ne-am dori să fim în orice moment al zilei, pentru că avem nevoie de camuflaj și protecție. Chiar și rolul camuflat sub ideea de protecție e un rol care se amestecă cu cine suntem de fapt.

Dacă vrei ca lucrurile să iasă bine, dacă vrei să reziști în „jungla” cotidiană, trebuie să ajungi la un pact, la un acord cu propria ta emotivitate și personalitate. Trebuie să îți cenzurezi trăirile atunci când în fața unei situații nu poți reacționa exagerat, când o situație trebuie acceptată așa cum e, sau când pur și simplu trebuie să închizi ochii și să pleci mai departe. Alteori suntem nevoiți să lăsăm lacrimile dramei să își facă apariția în ochii inocenței, alteori zâmbetul preia controlul asupra buzelor, obrajilor și uneori, chiar și a ochilor, iar de cele mai multe ori încercăm să ascundem toate sentimentele sub masca indiferenței și a nepăsării. A poker mask, please!

Depindem în pregătirea rolului de anturaj și de societate. Dar și de persoana care ne este alături într-un anumit moment. Și mai ales depindem în alegerea interpretării de rezultatul pe care ni l-am dori. Suntem egoiști în alegerea rolului și mai ales interesați. Nu alegem să jucăm un rol de amorul artei. Simplul fapt de a ascunde o nemulțumire sau o plăcere e un rezultat sau un preț plătit pentru acel rol ales în secunda următoare.

Fiecare persoană își adaptează sentimentele în funcție de mediul înconjurător, e indulgentă cu persoanele pe care le îndrăgește și iubește, încearcă să creeze un echilibru în situațiile existențiale, recurge la legea compensației și toate astea pentru a se proteja. Apoi pentru a proteja. Intervine acea conservare a speciei care e instinctuală și care de multe ori nu se pliază pe așteptările noastre. Atunci o manipulăm ca să răspundă așa cum ne dorim.

Dezvoltăm fără să ne dăm seama un scut de protecție contra celorlalți și contra noastră. De multe ori preferăm să ținem gura închisă și privirea rătăcită pentru a nu intra în conflicte sau pentru a nu încinge și mai mult atmosfera. Alteori suntem mai încrezători și începem să intrăm în mecanismele existențiale și ne arătăm adevăratele fațete compoziționale. Alteori suntem comozi și nu dorim implicare, alteori dorim să ne implicăm iar ceilalți nu ne permit acest lucru. Apar frustrările și atunci scoatem de sub cortină rolul neadaptatului și neînțelesului de către societate. Avem posibilitatea de a limita acest rol în timp. Sau de a-l juca o stagiune întreagă.

Dar ajunși într-un anumit punct, toți ne controlam. Toți suntem capabili de a dominam furia și a lăsa să se întrevadă doar niște priviri „ucigătoare” (dar care nu fac rău mediului înconjurător dacă nu sunt ”prinse” în momentul de maximă intensitate și de către persoana care are decodificatorul), toți ajungem să camuflăm sentimente de admirație și admirare pentru că ni se pare că dăm dovadă de sentimentalism și slăbiciune dacă le lăsăm să iasă la suprafață, toți ne ascundem sentimentele de dragoste și duioșie în fața persoanei care ne atrage la primele întâlniri. Și toți interpretăm aceste roluri fără măcar să ne gândim la ele.

Dar cel mai frumos rol și cel mai complicat e cel de mamă. Și culmea, sunt și locuri vacante.

Schimbări

schimbare

Schimbari

Inevitabil, se produc.

Schimbările de cele mai multe ori sunt programate să apară atunci când nu prea le cauți. Când le cauți se numesc rezultate scontate. Și atunci când apar aceste schimbări, un prea suntem pregătiți să le lăsăm să pătrundă ușor în intimitatea noastră. O vor face cu sau fără voia noastră, pentru că asta e datoria lor, dar ne va lua timp să ne acomodăm noii situații.

De ce? De ce nu lăsăm schimbarea să își instaleze frumos pătuțul și cearșafurile în existența noastră? Păi…pentru că orice schimbare atrage după sine o re-acomodare la noile circumstanțe. Când deja se instalează confortabil suntem obligați să începem curățenia, să începem să ștergem praful, murdăria și inutilul, să aruncăm obiectele, apucăturile, ticurile, dar mai ales dependențele și rătăcirile de moment.

Și nu prea ne place să conștientizăm pașii curățeniei ce trebuie făcute, să vedem pe unde s-a așternut praful și pânzele de păienjeni, pe unde s-au produs fisuri ce trebuie reparate, să rupem confortabilul și rutina pentru a lăsa necunoscutul să se instaleze la rang de dominator. Pentru că da, orice schimbare domină tot ceea ce deja există și tot ce deja este controlat. Și trebuie sa punem toate rotițele și mecanismele percepției noastre pentru a o putea digera. Și digestia unui nou intrus în ”alimentația” noastră este destul de greoaie. Niciodată nu digerăm la fel aceeași situație.

Mereu găsim câte ceva de complicat, mereu adăugăm un pic de dramatism, un pic de scepticism, puțină neîncredere și mai ales multă respingere. O tratăm ca pe o boală contagioasă, o refuzăm în încercarea noastră de a ne ține strâns, în lanțuri, de situația de dinainte, cea cunoscută, confortabilă, chiar dacă nu e cea mai bună, dar e știută și domesticită și e ceea ce contează.

Dar cu toate astea se încăpățânează și reușește să își facă loc cu coatele în așternuturile pe care și le-a pregătit încă din primul moment când și-a anunțat venirea. Nu o interesează că nu e bine primită, nu o deranjează că e criticată, că e urâtă, că provoacă neliniște și dezechilibru. Nici măcar nu e conștientă de sentimentele pe care le stârnește și pe care le provoacă pe terenul pe care intră. Sau da, dar pare impasibilă și insensibilă la plânsetele și văicărelile celui pe care îl are pe lista de așteptare.

Se ambiționează să își instaleze schimbul și atât. Apoi dispare. Pentru că și-a îndeplinit rolul.

Când Morfeu nu vrea să vină pe la tine

Se poate întâmpla, uneori mai des, alteori doar din când în când, ca Morfeu să își nege apariția lui nocturnă, iar tu să petreci una din nopțile tale cele mai albe de la începutul anului…în așteptarea unui somn care nu vrea să se instaleze. Ce-i de făcut în cazul ăsta? Și ce-i de făcut mai ales când știi sigur că va veni mai spre dimineață, cu foarte puțin timp înaintea soneriei alarmei de la deșteptător.

Dar deja, de la o anumită vârstă încolo, știi cum funcționează aceste nopți albe, și nu are nici un sens să încerci să te convingi că dacă începi cu număratul oilor, îți va ieși pasența. Nu, vei începe să numeri oi, iar de la a zecea încolo devii una dintre ele.  Adică pierdută în neantul întunericului, fără nici un drum și fără nici un motiv de a fi încă trează la două dimineața când la 7 ar trebui să sune ceasul.

Așa că, încerci să nu mai fii ridicola conștientă a subconștientul tău, și o lași baltă cu numărătoarea și te pui pe gândit. Dar când rotițele neuronale încep să se pună în funcțiune, nici că mai ai vreo șansă să mai prinzi vreo oră de somn.

Și te gândești, oare cine o fi vinovatul pentru această stare de veghe care nu vrea să mă abandoneze în totalitate? Și începi să faci o retrospectivă superficială a zilei ca să vezi dacă descoperi ceva care să te fi putut afecta emoțional până în punctul de a nu te lăsa să dormi. Nu găsești nimic, și treci la retrospectiva zilei anterioare. Nimic! Și treci la săptămână și dintr-o dată îți dai seama că de fapt … nu e nimic înregistrat în conștiința ta care să îți provoace această noapte. Și totuși, Morfeu nu vine.

Și încerci să te relaxezi, obosită fiind de atâta alergat la orizontală prin întunericul vieții și încerci să îți lași mintea liberă de orice tip de gând, pentru că nu are nici un sens să îi mai dai târcoale, și fără să vrei parcă te scufunzi în lumea onirică. Începi să îți pierzi șirul gândurilor, începi să te simți din ce în ce mai grea, parcă începi să pierzi încet încet controlul propriei minți, amorțeala specifică preinstalării somnului parcă începe să pună stăpânire pe corpul tău, și fără să îți dai seama treci pragul …viselor.

Și când ești cea mai fericită …sună alarma! Deșteptarea, că urmează o altă zi superbă!

Toamna

Încep să strâng, să împachetez cam tot ce m-a însoțit de-a lungul verii. Sandale, papuci, costume de baie, rochițe, fustițe, bluzițe, prosoape, soare, plajă, amintiri și să le bag pe fiecare acolo unde ar sta mai bine…peste iarnă. Cel mai ușor e să încep cu partea exterioară, cu lucrurile. Le iau frumos, le spăl, le împachetez și le bag la păstrat. Mai și arunc din ele. Pe cele pe care nu le mai folosesc sau s-au deteriorat. Cam la fel ar trebui să fac și cu partea interioară. Să o iau frumos de la începutul căldurii…cam cu ce am trăit de la venirea verii, să spăl cam tot ce este murdar și să rămân cu curățenia unor amintiri frumoase. Să arunc ce nu îmi mai e de folos la coșul memoriei, să împachetez ceea ce merită păstrat și să las afară ceea ce încă îmi mai e de folos. Iar restul…pus bine. Numai că nu am memorie de elefant, și mai uit pe unde le pun. Așa că recurg la mici șiretlicuri. Iar pe unele amintiri am încercat să le transpun în poze (și curios, sunt însoțite și de lucrurile de vară), pe altele  le transpun în litere și cuvinte. Cum e să îți transcrii amintirile în litere? Greu, pentru că dacă nu o faci pe moment, intervine uitarea, îndulcirea situațiilor trăite, altele tind să se amplifice, și așa…încetul cu încetul cam tot trecutul este rescris într-o altă viziune. Dar asta nu mă împiedică să rămân cu versiunea mea a amintirilor mele.

Și așa, odată cu venirea toamnei, mă apuc de curățenie. O curățenie a spațiului în care mă aflu și a mea interioară. Încerc să fac loc altor…situații. Atât în jurul meu cât și în interiorul meu. E timpul altor proiectele, altor începuturi, e timpul unei treceri. Vara o consider ca pe o perioadă de frânare interioară, ca pe o relaxare, ca pe o pauză, ca o vacanță. Nu prea îmi fac planuri, doar o folosesc pentru a mă odihni. Psihic. Toamna e ca o renaștere, ca o foaie albă pe care încep să aștern …diverse. Sunt un pic inversul naturii. Ea se pregătește de hibernare, iar eu de noi începuturi. Și ca și natura, nu am un plan bine definit. Am idei. Și voința schiței. Și tare curioasă sunt să văd anul ăsta ce mai punctez și încotro mă mai îndrept.

Deșteptătorul

dd90858dbfa90e8ca5699a9833f6b3c4E un sunet dimineața pe care îl ador. Îl ador de luni până vineri, și asta pentru că sunt printre fericiții care lucrează doar de luni până vineri. Dar care e acest sunet? Cel al deșteptătorului, bineînțeles. Am nevoie de el și cred că e unul dintre obiectele fără de care nu aș putea duce o viață normală. Ori el, ori un cocoș. Dar stau la bloc. Și la oraș.

Sunetul alarmei de la ceas e cel care face legătura dintre lumea onirică și cea reală. E cel care oprește poate unul dintre procesele cele mai importante ale ființei umane: somnul. În medie, ne petrecem cam 30% din viață dormind. Unii mai mult, alții mai puțin. Așa spun statisticile.

Care e primul lucru pe care îl facem după ce oprim acea țiuitoare? Aprindem lumina, nu? Ne folosim de invenția lui Edison pentru a întrerupe noaptea și somnul. Edison, care era de părere că somnul e o mare pierdere de timp,  s-a gândit să inventeze becul tocmai pentru a invada noaptea, a ocupa întunericul, și a înlătura orice proces care folosește obscuritatea ca scenă. Așa cum este somnul. Începem să tratăm somnul ca pe un dușman al nostru care ne întrerupe ritmul frenetic al zilei. Aparent, în timp ce suntem scufundați în lumea lui Morfeu, nu facem mai nimic: nu mâncăm, nu bem, nu gândim, nu muncim. Ar părea o totală pierdere de timp. Dar, lucrurile nu stau chiar așa…

Și pentru ca ruperea de oniric să fie sigură, cineva s-a gândit să scoată la pensie cocoșul și să inventeze ceasul. S-a început cu un ceas solar, care evident nu putea trezi pe nimeni, apoi i-a urmat clepsidra, apoi a venit rândul ceasurile hidraulice, a celor cu pendulă care trezeau un oraș întreg, și s-a ajuns la minimizarea și individualizarea lui până la cel folosit azi. Cine îl mai folosește, pentru că a devenit mai mult un accesoriu decât un instrument de măsurat timpul.

Nu știu câți dintre noi, cei din generația telefoanelor mobile și inteligente, mai folosesc un ceas deșteptător sau preferă alarma de la telefon. Eu una am alarma telefonului. Pe care o programez cu jumătate de oră înaintea orei la care vreau să mă trezesc. Pentru că sunt incapabilă să mă trezesc la primul strigăt. Sau la al doilea.

Dar oare cum ar fi diminețile fără alarma țiuind? Am fi capabili să dormim iepurește pentru a ne putea trezi la timp pentru a putea ajunge la muncă, de exemplu? Am putea folosi acel ceas biologic cu care toți venim din fabrică cu el încorporat? Poate că da. Sau nu am avea de ales și sigur am fi capabili să îl punem în folosință sau și mai probabil, am inventa altceva pentru a ne ușura deșteptările.

                                                                                                                                                                                                                                                         foto

 

Adevăruri rostogolite

resume-liesAm tot auzit că minciuna nu e decât un adevăr spus altfel. Și că adevărurile pure nu există. Totul este subiectiv. Și totul are o scuză și o interpretare. Și dacă nu o are, o inventăm pe moment, pentru că suntem așa de adaptabili la realitate.

Dar când apare într-adevăr minciuna? Și ce e minciuna în realitate? S-au tot dat definiții despre minciună și se tot caută explicații pentru ea. Oare de ce se insistă atât de mult pe tema asta?

De mici copii suntem învățați că minciuna are picioare scurte, că adevărul iese mereu la suprafața etc, etc. S-a ajuns si la o punere în scenă a acestui fapt printr-un reprezentant carismatic numit Pinocchio pentru a ajuta într-un fel părinții în exemplificările lor pentru minciunile – inocente ce-i drept – ale celor mici, în formarea caracterului lor spre adevăr. Pentru cei mari s-au scris tratate despre acest subiect, s-au făcut studii de psihologie, ale fizionomiei și gesticii, ale limbajului corporal, ale celui non-verbal, s-au inventat aparate pentru detectarea minciunilor, s-au făcut filme si seriale pe această temă, sunt o mulțime de conferințe care strâng o grămadă de audiență și cu toate astea continuăm să mințim. O facem pentru că e parte din noi, pentru că fără ea nu putem contrasta adevărul. Ce-i drept, dacă nu ar exista minciuna, cum am mai ști care este adevărul? Ar dispărea și acest concept odată cu cel al negării lui, pentru că nu am mai avea ce distorsiona.

Toți mințim, suntem mințiți sau ne mințim – toate la un loc, luate câte două sau doar una.

Pentru a avea o minciună e nevoie de co-participare, deci de cel puțin un emitent al ne-adevărului și un receptor al lui.

Apar tipicele minciuni inocente, care nu fac rău dar care camuflează mai plăcut realitatea. Apoi apar cele care ascund un gând răutăcios într-o formă mai delicată, apoi cele care ascund o teamă, cele care denaturează realitatea, cele care contrazic realitatea, cele care sunt capabile să genereze polemici, cele care apără pe cineva și lista poate continua la nesfârșit. Și bineînțeles toate minciunile au o explicație. Nu există minciună fără argument. Conștient sau inconștient. Complexitatea minciunii ajunge sa aibă conotații la nivel social și individual. Și cu cât omenirea evoluează, cu atât minte mai mult și mai bine. Apar până și specialiști în acest domeniu. Suntem împotriva ei, dar o acoperim tacit și participăm la propagarea ei. Face parte din noi, din cultura noastră și din istoria noastră.

Se ajunge la un apogeu în universul de minciuni debitate atunci când omenirea se apropie de alegeri (individuale sau reprezentative – de orice natură) sau de un război. E atât de mare manipularea prin minciună că uneori, de la atâta debit, începi să te inunzi și să ai îndoieli în privința adevărului. Iar până la urmă istoria nu e decât o mare și permanentă conspirație împotriva adevărului.

Toate astea fac însă parte din categoria celor rostite. Dar ce te faci atunci când apare minciuna tăcuta, cea care se propagă prin simțuri și cea care te învăluie fără a putea reacționa?