Singuri printre 7 miliarde

Și ceva. Suntem în statistici vreo 7 miliarde și ceva de suflete. Înregistrate. În curând vom avea probleme cu spațiul pe acest pământ. Și cu toate astea cunosc și văd o grămadă de cazuri de singurătate. Cum e posibil? Cum se poate ca într-un spațiu suprapopulat să avem persoane singure printre noi. Persoane cărora nimeni nu le calcă pragul, persoane cărora nimeni nu le adresează o vorba, persoane care nu au mai primit o îmbrățișare de nici ele nu mai știu de când.

Singurătatea care atrofiază, care distruge orice latură sociabilă și care nu are limite, pentru că această singurătate a omului modern e fără frontiere, interminabilă și are capacitatea de a te izola. De toți și de toate, dar mai ales de tine.

Ne naștem și murim singuri. Unii avem norocul de a împărți o parte din drumul de la naștere spre trecere cu alții, alții nu. Dar venim și plecăm singuri. Sau ne-însoțiți.

Iar în societatea de azi ne pierdem, rătăcim prin ea fără să ne mai găsim. Ajungem să fim o societate de solitari. Drama marilor orașe și a marilor corporații. Și apare o întrebare curioasă: cum poate fi o societate – care are ca esență sociabilitatea – singuratică? Cum oare, în secolul comunicării, al dialogului, al rețelelor (anti)sociale, al lipsei de intimitate în lumea digitală, cum e oare posibil să se simtă mai prezent ca oricând sentimentul de singurătate? Trăim în grup, ieșim în grup, lucrăm în grup, dar în același timp omul modern se simte abandonat și strivit de societate. Singurătatea a ajuns în ziua de azi la rang de sărăcie. Sărăcie sufletească. Nu am dezvoltat încă anticorpii împotriva acestei stări care produce depresie și abandon.

Ajungem să trecem pragul singurătății atrofiind încetul cu încetul întâlnirile. Și conversațiile. Și îmbrățișările. Și strângerile de mână. Și ascultatul. Și împărțitul. Și dăruitul.

Cei singuri sunt contemplativi. Și vorbăreți. Dar cu ei înșiși. Și pentru a vorbi cu tine de multe ori nu ai nevoie de cuvinte. Cuvintele, limbajul sunt atribute ale comunicării exterioare, nu interioare.

În singurătate se dezvoltă acel dialog interior care are ca limită chiar cunoștințele celui care le posedă. Nu pot depăși bariera cunoașterii pe care o au, nu pot face comparații cu o lume pe care nu o cunosc, nu pot pătrunde în lucruri și locuri nepătrunse până acum de ei. Stau cu ei și toată lumea se raportează la ei. Nu au comparație. Și mereu vorbesc la persoana întâi. Vocea interioara e a lor. Dialogul e de fapt un monolog. Dispare neîncrederea. Și dispare și mizeria. Apare în schimb imaginația. Așa începe crearea unei lumi separate de cea socială, de cea reală în care sunt și alți indivizi. Izolarea duce la adaptare. Adaptarea la închidere. Iar adaptarea se face prin proiectarea unei lumi în care ei sunt principalul actor și care se acomodează la cerințele lor personale și la simțirile fiecărui singuratic. Încearcă astfel să renege lumea care nu îi mai privește!

Dar această lume paralelă e lipsită de lumină și de speranță. Nu are viitor și nu are alte personaje. Nu are nici măcar umbre și nici trecut. Are doar prezent. O felie de prezent care e servită pentru alinare. Propriul univers, în care ceilalți nu au loc, e doar gaura neagră a unei persoane.

Dar oare liniștea fiecăruia e pe umărul celuilalt?

Lasă un răspuns