Prostul management al respectului de sine

Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în stare să manevreze o situație dureroasă cu un maxim de discernământ și o coerență imbatabilă. De câte ori sunt dărâmată de ceea ce mi se întâmplă sau se întâmplă în exterior tind să mă auto-distrug psihic și fizic. De ce o fac? Cred că pentru a avea loc să construiesc la loc, într-un alt mod, ceea ce alții au avut plăcerea/nepriceperea/șansa de a strica. Nu sunt capabilă să manevrez propriile-mi eșecuri fără a nu mă critica și a nu mă martiriza și a nu arunca cu noroi în mine, ca apoi încet, încet să scot căpșorul din țărână. Când pot. Când nu…mă afund și mai mult în nămolul uman și căderea în abis este inevitabilă.

Dar la început cred că dintr-o încercare de a raționa ceea ce mi se întâmplă mă întreb – de ce eu? Cu ce am greșit de mi se întâmplă asta? Ce nu am făcut bine? Cum de nu am putut vedea până acum..? Unde mi-a fost capul? De unde era să știu că..? De ce a trebuit să mi se întâmple tocmai mie? – tipicele întrebări care chipurile mă fac să îmi dau seama de greșeala comisă. Pentru că așa se spune…mereu se comite o greșeală undeva care rupe firul firesc al lucrurilor. Dar de ce tind să gândesc că am greșit și că e vina mea? De ce încerc mereu – după furia de moment în care inevitabil vina e a altcuiva sau a oricărei circumstanțe fizico-spațiale – să mă auto-învinovățesc? Și pe de altă parte – ce e firesc? Care e mersul normal al lucrurilor? Cine stabilește această normalitate? Nimeni. Sau în cel mai bun caz eu. Dar cred că încerc să caut răspunsuri care să mă facă să mă simt mai bine și care să întârzie cât se poate de mult acceptarea realității. Că tot ceea ce mi se întâmplă vine la pachet la naștere și așa cum nu poți alege nici unde te naști, nici când, nu poți alege nici ce ți se rezervă. „Ți se rezervă” spus într-un mod vulgar/comun și deja prea banal. Oare chiar am venit cu o listă de lucruri care trebuie să mi se întâmple? Nu cred că cineva ar avea timp și chef să facă pentru toate sufletele de pe pământul acesta o listă de „asta ai de făcut, asta trebuie îndeplinit, asta e partea bună și asta partea proastă care ți se rezervă în tranzitul pământean. Ah, și nu ai drept de apel!”  Mai degrabă cred că au fost inventate niște explicații impersonale și generice care de fapt nu zic nimic, dar care sunt validate ca scuză generală de tipul destinului fatalist – „asta ți-a fost scris, așa a fost să fie, etc.”  De ce o fac? Pentru că nu știu să manevrez încrederea și respectul față de propriul meu eu. Pentru că e mai ușor de acceptat că „asta e”. Sunt sadică cu mine și îmi place. Îmi place să mă văd suferind, îmi place să mă lamentez, îmi place din când în când să îmi mai dau câte un bobârnac, îmi place să cred că merit toate astea, îmi place să plâng. Pentru că dacă nu mi-ar plăcea aș lua atitudine și nu m-aș mai ascunde în spatele răspunsurilor fără subiect și nu aș mai accepta soarta pentru că „așa mi-a fost dat sau pentru că așa sunt eu”.

E doar un exercițiu!

Lasă un răspuns