Interpretare și joc

Oare când suntem cu adevărat noi și când începem să jucăm rolurile propriei noastre existente? Pentru că în viața de zi cu zi, pentru a supraviețui, suntem nevoiți să interpretăm fel de fel de roluri și să ne acomodăm la situația pe care o trăim într-un moment dat. Nu putem fi așa cum ne-am dori să fim în orice moment al zilei, pentru că avem nevoie de camuflaj și protecție. Chiar și rolul camuflat sub ideea de protecție e un rol care se amestecă cu cine suntem de fapt.

Dacă vrei ca lucrurile să iasă bine, dacă vrei să reziști în „jungla” cotidiană, trebuie să ajungi la un pact, la un acord cu propria ta emotivitate și personalitate. Trebuie să îți cenzurezi trăirile atunci când în fața unei situații nu poți reacționa exagerat, când o situație trebuie acceptată așa cum e, sau când pur și simplu trebuie să închizi ochii și să pleci mai departe. Alteori suntem nevoiți să lăsăm lacrimile dramei să își facă apariția în ochii inocenței, alteori zâmbetul preia controlul asupra buzelor, obrajilor și uneori, chiar și a ochilor, iar de cele mai multe ori încercăm să ascundem toate sentimentele sub masca indiferenței și a nepăsării. A poker mask, please!

Depindem în pregătirea rolului de anturaj și de societate. Dar și de persoana care ne este alături într-un anumit moment. Și mai ales depindem în alegerea interpretării de rezultatul pe care ni l-am dori. Suntem egoiști în alegerea rolului și mai ales interesați. Nu alegem să jucăm un rol de amorul artei. Simplul fapt de a ascunde o nemulțumire sau o plăcere e un rezultat sau un preț plătit pentru acel rol ales în secunda următoare.

Fiecare persoană își adaptează sentimentele în funcție de mediul înconjurător, e indulgentă cu persoanele pe care le îndrăgește și iubește, încearcă să creeze un echilibru în situațiile existențiale, recurge la legea compensației și toate astea pentru a se proteja. Apoi pentru a proteja. Intervine acea conservare a speciei care e instinctuală și care de multe ori nu se pliază pe așteptările noastre. Atunci o manipulăm ca să răspundă așa cum ne dorim.

Dezvoltăm fără să ne dăm seama un scut de protecție contra celorlalți și contra noastră. De multe ori preferăm să ținem gura închisă și privirea rătăcită pentru a nu intra în conflicte sau pentru a nu încinge și mai mult atmosfera. Alteori suntem mai încrezători și începem să intrăm în mecanismele existențiale și ne arătăm adevăratele fațete compoziționale. Alteori suntem comozi și nu dorim implicare, alteori dorim să ne implicăm iar ceilalți nu ne permit acest lucru. Apar frustrările și atunci scoatem de sub cortină rolul neadaptatului și neînțelesului de către societate. Avem posibilitatea de a limita acest rol în timp. Sau de a-l juca o stagiune întreagă.

Dar ajunși într-un anumit punct, toți ne controlam. Toți suntem capabili de a dominam furia și a lăsa să se întrevadă doar niște priviri „ucigătoare” (dar care nu fac rău mediului înconjurător dacă nu sunt ”prinse” în momentul de maximă intensitate și de către persoana care are decodificatorul), toți ajungem să camuflăm sentimente de admirație și admirare pentru că ni se pare că dăm dovadă de sentimentalism și slăbiciune dacă le lăsăm să iasă la suprafață, toți ne ascundem sentimentele de dragoste și duioșie în fața persoanei care ne atrage la primele întâlniri. Și toți interpretăm aceste roluri fără măcar să ne gândim la ele.

Dar cel mai frumos rol și cel mai complicat e cel de mamă. Și culmea, sunt și locuri vacante.

Lasă un răspuns