Arhive categorie: Uncategorized

Zi ploioasă de iarnă

rain1Mă trezesc târziu, pentru că fiind întunecat din cauza ploii, ochii mei nu percep lumina, iar creierul meu nu își dă seama de cam cât ar fi ceasul. Faza cu ceasul biologic nu prea funcționează la mine. Și cum e duminică, am resetat toate ceasurile pe care le-aș putea avea în dotare.

Așadar, mă trezesc târziu. Îmi fac nelipsita cafea și …. privesc pe geam. Ce deprimant!! Nu îmi vine să cred că aseară era așa de plăcut afară, că vroiam să fac atât de multe azi, multe adică să umblu pe străzi, pe la prieteni, să iau cafeaua prin oraș… chestii care țin de uscat, nu? Dar ploaia a avut grijă de planurile mele. E curios cum natura ne influențează psihicul, starea de bine, dorința de a face cât mai multe, nivelul de socializare și zâmbetul de pe buze. Mie mi-a pierit când am văzut cum ploua afară. Si cât de frig era!

Așa că …îmi iau cana de cafea și mă cocoț în vârful canapelei. Savurez cafeaua și îmi aduc aminte de cât de bună e. La ibric și făcută de mine. A fost nevoie de o zi ploioasă ca să îmi aduc aminte de gustul cafelei. Pentru că nu prea am timp să savurez cafeaua acasă. Ci doar să o beau pe fugă dimineața.

Cufundată cum eram în mireasma cafelei, îmi dau seama că am mintea deschisă. Nu e preocupată cu înlocuirea planului de ieri. Pentru că nu prea am chef de nimic. Lenea și ploaia fac pereche bună. Perechea ideală mai ales iarna. Și cum deja orele se scurg și eu încă sunt pe canapea, mă gândesc să fac totuși ceva productiv. Să scot ceva beneficiu de pe urma ei. Că doar nu oi pierde ziua doar pentru că afară plouă.

Încep să îmi fac un plan de studiu pe care știu că nu-l voi respecta, pentru că mereu încep multe și termin ..și mai multe. Încep să vorbesc cu lumea, o altfel de socializare, nu cea vizuală, ci cea verbală, încep să dau telefoane, nu multe, că nu am prea mult chef de vorbă (acea lene care se instalează cu stropii de ploaie), mai caut câte o carte, câte un film, mai văd ce s-a mai petrecut prin lumea însorită…. și curios…dar când mă uit iar pe fereastră e soare afară.

Așa că fără să vreau și fără să vrea, natura până la urmă și-a amintit și de mine și de planurile mele de ieri, care ce-i drept, vor suferi o ușoară modificare și adaptare la timpul care a mai rămas.

Mă ridic pentru că deja mi-a amorțit corpul în starea plouată în care i-am impus să stea de când s-a trezit!

Ascultându-i pe ceilalți

O discuție la telefon…da, recunosc, astăzi am ascultat discuția unei persoane din autobuz care se afla în spatele meu. Dar am ascultat-o pentru că mi-a atras atenția în primul rând prin tonul vocii. Nu, nu era tipica persoană care să țipe sau cu glas strident sau isterică (de astea sunt sătulă și nu merită pomenite …sau poate da, dar altădată), ci mai degrabă acel glas cald, care fără să aibă vreo intenție de a atrage … auzul…îl cucerește. Era al unei domnișoare. Și da, era o discuție cu persoana iubită. Îi cer scuze că am ascultat, dar m-au fascinat cuvintele ei, și felul cum le rostea. Am auzit pentru prima dată în viața reală un discurs de susținere al unui punct de vedere rănit foarte bine argumentat și pe un ton cald, dar fără vaiete și plânsete, ci demn. Am simțit demnitatea unei femei când își justifică decizia și nesiguranța pe care i-o transmitea cealaltă persoană. Și sincer, parcă eram la o piesă de teatru, atât de fluidă era rostirea ei. O piesă de teatru fără scenă și mai ales fără scene.

Și da, era supărată, și era vorba despre o discuție de ruptură a relației. Și da, o făcea la telefon, dar nu pentru că nu ar fi avut curajul să vorbească în fața celeilalte persoane despre sentimentele ei, ci pentru că de la capătul celălalt i se spunea să vorbească, deși era în drum spre …dragostea ei. Și îi reproșa că ieri a avut senzația că a fost mințită, că aștepta reacția respectivei persoane și că ceea ce a văzut din atitudinea ei a pus-o pe gânduri. Și că nu știa dacă era altcineva la mijloc, o a treia persoană, dacă a fost mințită și nu avea cum să afle lucrul ăsta, decât bazându-se pe intuiția ei și pe sentimentele ei și pe atitudinea celeilalte persoane față de propria ei persoană. Și nu cerea decât adevărul, oricare ar fi fost acela.  Pentru că avea impresia că undeva era o omisiune, o mică neînțelegere sau o mică – mare minciună. Și recunoștea că habar nu avea ce va face cu adevărul în cazul în care ar exista o a treia persoană (pentru că totul se învârtea în jurul acestui subiect), dar că merita acel adevăr. Atât. Nu cerea nimic mai mult, nici scuze, nici detalii, nici argumente pro sau contra. Decât dreptul ei la adevăr și la a decide ce va face cu el (cu adevărul). Și repeta în continuu că nu e corect din partea ei să rămână lângă persoana iubită având îndoieli, pentru că pentru ea asta înseamnă minciună, înseamnă a nu fi cinstit față de celălalt. Și cum nu putea afla adevărul oricât i se insista pe tema asta, luase hotărârea de a se despărți. Nu suporta minciuna și nu suporta îndoiala și mai ales nu suporta terenurile mișcătoare. Adevărul e că atunci când deja viermișorul îndoielii își face apariția, nimic nu mai poate opri gaura pe care o va forma.

Dar …a venit stația mea și a trebuit să cobor. Din curiozitate și mai ales din dorința de a pune chip acelei voci, când am coborât m-am uitat la ea. Și am avut surpriza să constat că era tipica persoană căreia vocea și chipul nu îi sunt în concordanță. Părea fata rebelă, rasă pe jumătatea capului, îmbrăcată neglijent, dar la modă. Cum aparențele pot înșela de multe ori….

Și da, persoana iubită cu care vorbea era ….

Și da, a fost una din acele convorbiri care, cu tot respectul pentru intimitate, merită ascultate. Pentru că îți lasă un gust dulce, un gust al demnității pe care mulți uităm că o mai avem. Chiar dacă e prin telefon! Și chiar dacă nu am dat toate detaliile…

Adevăruri rostogolite

resume-liesAm tot auzit că minciuna nu e decât un adevăr spus altfel. Și că adevărurile pure nu există. Totul este subiectiv. Și totul are o scuză și o interpretare. Și dacă nu o are, o inventăm pe moment, pentru că suntem așa de adaptabili la realitate.

Dar când apare într-adevăr minciuna? Și ce e minciuna în realitate? S-au tot dat definiții despre minciună și se tot caută explicații pentru ea. Oare de ce se insistă atât de mult pe tema asta?

De mici copii suntem învățați că minciuna are picioare scurte, că adevărul iese mereu la suprafața etc, etc. S-a ajuns si la o punere în scenă a acestui fapt printr-un reprezentant carismatic numit Pinocchio pentru a ajuta într-un fel părinții în exemplificările lor pentru minciunile – inocente ce-i drept – ale celor mici, în formarea caracterului lor spre adevăr. Pentru cei mari s-au scris tratate despre acest subiect, s-au făcut studii de psihologie, ale fizionomiei și gesticii, ale limbajului corporal, ale celui non-verbal, s-au inventat aparate pentru detectarea minciunilor, s-au făcut filme si seriale pe această temă, sunt o mulțime de conferințe care strâng o grămadă de audiență și cu toate astea continuăm să mințim. O facem pentru că e parte din noi, pentru că fără ea nu putem contrasta adevărul. Ce-i drept, dacă nu ar exista minciuna, cum am mai ști care este adevărul? Ar dispărea și acest concept odată cu cel al negării lui, pentru că nu am mai avea ce distorsiona.

Toți mințim, suntem mințiți sau ne mințim – toate la un loc, luate câte două sau doar una.

Pentru a avea o minciună e nevoie de co-participare, deci de cel puțin un emitent al ne-adevărului și un receptor al lui.

Apar tipicele minciuni inocente, care nu fac rău dar care camuflează mai plăcut realitatea. Apoi apar cele care ascund un gând răutăcios într-o formă mai delicată, apoi cele care ascund o teamă, cele care denaturează realitatea, cele care contrazic realitatea, cele care sunt capabile să genereze polemici, cele care apără pe cineva și lista poate continua la nesfârșit. Și bineînțeles toate minciunile au o explicație. Nu există minciună fără argument. Conștient sau inconștient. Complexitatea minciunii ajunge sa aibă conotații la nivel social și individual. Și cu cât omenirea evoluează, cu atât minte mai mult și mai bine. Apar până și specialiști în acest domeniu. Suntem împotriva ei, dar o acoperim tacit și participăm la propagarea ei. Face parte din noi, din cultura noastră și din istoria noastră.

Se ajunge la un apogeu în universul de minciuni debitate atunci când omenirea se apropie de alegeri (individuale sau reprezentative – de orice natură) sau de un război. E atât de mare manipularea prin minciună că uneori, de la atâta debit, începi să te inunzi și să ai îndoieli în privința adevărului. Iar până la urmă istoria nu e decât o mare și permanentă conspirație împotriva adevărului.

Toate astea fac însă parte din categoria celor rostite. Dar ce te faci atunci când apare minciuna tăcuta, cea care se propagă prin simțuri și cea care te învăluie fără a putea reacționa?

Pedalând

Prima clasă de spinning! Mortală.

Aveam ceva timp de când mergeam deja la sală, dar încă nu aveam curajul de a intra la o clasă de spinning. Mă antrenam pe bicicletele de afară, ca să văd dacă pot ține pasul cu restul clasei. Într-o zi mă decid să intru. Trebuia să vină și ziua aia!

Și am intrat! Urmează adaptarea bicicletei la înălțimea mea și … pedalarea. Și după un sfert de oră vroiam să mă scurg pe lângă biciclete și să ies …în fugă. Dar unde să ies? Și cum?  Și de ce după 15 minute?  Pentru că după încălzire, care durează cam 10 minute, depinde de clasă și de instructor, vine prima urcare în forță. Prima urcare pentru un începător poate deveni și ultima. Pentru că nu știi să îți reglezi greutatea și te uiți în stânga – nici o față crispată, te uiți în dreapta – nimeni nu dă semne de oboseală, în față – toată lumea degajată. Normal!! Nu au trecut decât 15 minute!! Din 60. Și vor urma mai multe urcări și coborâri de ritm, de pedalare mai rapidă sau mai lentă, de rezistență mai mare sau mai mică.

Nu știu cum, dar după impactul de început (când zici că nu mai rezist!!!, o să leșin lângă bicicletă!!!) apare și forța. Nu mă întrebați de unde, că habar n-am de unde iese. Probabil că muzica e cea care te face să continui să te miști. Probabil puterea exemplului care te înconjoară, văzând că toată lumea continuă să pedaleze. Probabil impulsul pe care ți-l dă instructorul, care la rândul lui e un sportiv care știe cum să te motiveze.

Sau poate că ești chiar tu cel care scoate din buzunar forța și o pune pe pedale. Pentru că o clasă de spinning cred că se poate traduce prin depășirea propriei tale limite fizice mai presus de orice. Vezi că nu mai poți, simți că picioarele te lasă, că îți iau foc, dar continui să le miști. Până la sfârșit. Durerea fizică e cea care te face să te simți viu și să zici că mai vrei. Dacă te însoțește înseamnă că efortul tău e răsplătit. E ceea ce iei cu tine după terminarea clasei. E ceea ce îți rămâne după efortul depus. Și tricoul ud. E mulțumirea interioară că ai putut ține pasul cu bicicleta. Suntem obosiți, deci suntem încă în viață!

Iar dușul de după e cel care îți reface energia. Puterea apei care curge pe tine și care te regenerează e ca o mângâiere bine-meritată. Ți-ai câștigat dreptul de a te lăsa răsfățat de apă. Curios, dar avem nevoie de ea și prin interior și prin exterior.

Iar inima ta, dacă ar putea, ți-ar da o îmbrățișare și ți-ar mulțumi pentru ceea ce i-ai oferit!

Pedalare frumoasă în continuare!

Încremenirea timpului

Astăzi, la ora 4 fără 20 ceasul meu s-a oprit. I se terminase bateria.

Dar mi-am dat seama de asta mult mai târziu, când am vrut să aflu cât e ceasul. Mergeam de ceva vreme pe străzi într-o încercare de relaxare și cheltuială bănească. Relaxarea s-a produs, cheltuiala nu. Și ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că nici măcar timpul nu „se cheltuise”. Mi-ar fi plăcut ca toată seara de vineri să fi rămas la 4 fără 20. M-am întâlnit cu prietena mea la 4 fără 20 (ironia sorții???) și până la apusul soarelui am rămas împreună – în aceeași oră. Frumos. Simplu. Fără complicații temporale.

Și seara mai în glumă mai în serios, am zis ….ooohooho cât timp mai am până mă bag la somn. Timp, pentru că timpul meu stătuse în loc. Și mă gândeam…cum ar fi dacă lucrul ăsta ar fi posibil? Și sincer, am simțit o ușoară dezamăgire. Să trăim la 3.40 în fiecare clipă, fie zi, fie noapte, fie prânz, fie cină, fie răsărit, fie apus. Cum am mai măsura timpul dacă s-ar opri contabilizarea lui? Am fi mai fericiți dacă nu am ști cât timp a trecut de când am venit de la muncă, de exemplu, sau de când am fost la film ultima oară, sau cât …am dormit, sau pur și simplu cât e ceasul? Am trăi mai liberi fără a fi constrânși de ceas, de ore și minute? Până la ce punct ne putem lipsi de existența cronometrării timpului trecut? Da, și mereu cronometrăm ceea ce trece, nu ce vine. De ce nu facem ceasuri inverse? Inverse spre ce vreți voi. Cum ne-am schimba perceperea timpului dacă în loc să vedem că e 3.40 am vedea timpul exact așa cum vedem extrasul bancar…mai aveți 32 de ore în contul de economii? Mie una nu mi-ar plăcea, de aceea luni merg să îi schimb bateria ceasului meu.

Nu vreau să pun timpul în ghips și să îl încorsetez. Îmi place când știu că trece și mă gândesc la ce am făcut acum o oră. Altfel cred că ar fi imposibil să mai avem amintiri, istorioare de povestit, puncte de referință în existența noastră și ce e mai de preț: trecut.