Arhive categorie: Inspirație

Interpretare și joc

Oare când suntem cu adevărat noi și când începem să jucăm rolurile propriei noastre existente? Pentru că în viața de zi cu zi, pentru a supraviețui, suntem nevoiți să interpretăm fel de fel de roluri și să ne acomodăm la situația pe care o trăim într-un moment dat. Nu putem fi așa cum ne-am dori să fim în orice moment al zilei, pentru că avem nevoie de camuflaj și protecție. Chiar și rolul camuflat sub ideea de protecție e un rol care se amestecă cu cine suntem de fapt.

Dacă vrei ca lucrurile să iasă bine, dacă vrei să reziști în „jungla” cotidiană, trebuie să ajungi la un pact, la un acord cu propria ta emotivitate și personalitate. Trebuie să îți cenzurezi trăirile atunci când în fața unei situații nu poți reacționa exagerat, când o situație trebuie acceptată așa cum e, sau când pur și simplu trebuie să închizi ochii și să pleci mai departe. Alteori suntem nevoiți să lăsăm lacrimile dramei să își facă apariția în ochii inocenței, alteori zâmbetul preia controlul asupra buzelor, obrajilor și uneori, chiar și a ochilor, iar de cele mai multe ori încercăm să ascundem toate sentimentele sub masca indiferenței și a nepăsării. A poker mask, please!

Depindem în pregătirea rolului de anturaj și de societate. Dar și de persoana care ne este alături într-un anumit moment. Și mai ales depindem în alegerea interpretării de rezultatul pe care ni l-am dori. Suntem egoiști în alegerea rolului și mai ales interesați. Nu alegem să jucăm un rol de amorul artei. Simplul fapt de a ascunde o nemulțumire sau o plăcere e un rezultat sau un preț plătit pentru acel rol ales în secunda următoare.

Fiecare persoană își adaptează sentimentele în funcție de mediul înconjurător, e indulgentă cu persoanele pe care le îndrăgește și iubește, încearcă să creeze un echilibru în situațiile existențiale, recurge la legea compensației și toate astea pentru a se proteja. Apoi pentru a proteja. Intervine acea conservare a speciei care e instinctuală și care de multe ori nu se pliază pe așteptările noastre. Atunci o manipulăm ca să răspundă așa cum ne dorim.

Dezvoltăm fără să ne dăm seama un scut de protecție contra celorlalți și contra noastră. De multe ori preferăm să ținem gura închisă și privirea rătăcită pentru a nu intra în conflicte sau pentru a nu încinge și mai mult atmosfera. Alteori suntem mai încrezători și începem să intrăm în mecanismele existențiale și ne arătăm adevăratele fațete compoziționale. Alteori suntem comozi și nu dorim implicare, alteori dorim să ne implicăm iar ceilalți nu ne permit acest lucru. Apar frustrările și atunci scoatem de sub cortină rolul neadaptatului și neînțelesului de către societate. Avem posibilitatea de a limita acest rol în timp. Sau de a-l juca o stagiune întreagă.

Dar ajunși într-un anumit punct, toți ne controlam. Toți suntem capabili de a dominam furia și a lăsa să se întrevadă doar niște priviri „ucigătoare” (dar care nu fac rău mediului înconjurător dacă nu sunt ”prinse” în momentul de maximă intensitate și de către persoana care are decodificatorul), toți ajungem să camuflăm sentimente de admirație și admirare pentru că ni se pare că dăm dovadă de sentimentalism și slăbiciune dacă le lăsăm să iasă la suprafață, toți ne ascundem sentimentele de dragoste și duioșie în fața persoanei care ne atrage la primele întâlniri. Și toți interpretăm aceste roluri fără măcar să ne gândim la ele.

Dar cel mai frumos rol și cel mai complicat e cel de mamă. Și culmea, sunt și locuri vacante.

Despre obsesii

Când gândurile și disecările de cuvinte și fapte se transformă dintr-o simplă analiză în obsesie? Unde e linia dintre ceea ce devine obsesiv și ce delimitează o gândire analitică și profundă a ceea ce ni se întâmplă?

Cred că toți la un moment dat avem tendința de a deveni obsesivi cu anumite lucruri și sentimente care nu ne dau pace. Începem prin a desface firul în patru, prin a înțelege ce a dus la producerea unui eveniment (de cele mai multe ori nefast, care nu este în nișa noastră de plăcere, care ne dăunează, care ne scoate din starea de confort) și încet încet alunecăm în neliniștea și nesomnul obsesiv. Ne blocăm în autoanaliza pe care ne-o impunem a o face și nu mai suntem capabili de a ieși din cercul vicios în care intrăm cu voia noastră, dar inconștienți de unde ne poate duce.

Când intrăm in profunzimea întâmplărilor și a gândurilor, nu ne dăm seama că nu suntem capabili de a asculta nici un sfat, nu suntem în măsura de a accepta nici o idee nouă, niciuna care nu e în concordanță cu șirul propriei gândiri, aș zice dezechilibrate. Pentru că atunci când încerci să înțelegi neînțelesul nu mai ai viziunea globală a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Ai doar propria ta viziune, și aceea denaturată de durerea care ți-a fost pricinuită, și deloc limpede și obiectivă.

Ce se poate face pentru a ieși din acest angrenaj de gândire obsesivă despre un anumit fapt? Cred că bine i-ar prinde o autocenzurare a gândului cu pricina și o înlăturare a lui în momentul în care simți că se apropie. Nu e ușor, dar nici imposibil! Realitatea ta este creată de gândurile pe care le ai, așa că cenzurarea celor negative va crea un alt tip de legătură între tine și lumea reală.

Cum îi poți spune minții tale să nu mai gândească? Și mai ales să nu se gândească la ceea ce te afectează și te obsedează de ceva timp? Simplu: îi dai o altă temă de gândire.

O înhami la muncă, o distragi cu discuții între prieteni, îi dai să facă ceva sport, poate îi dai să cerceteze vreun domeniu care te interesează pe tine ca și persoană (și nu pe ea ca și minte), o poți pune la citit (dar dacă nu e ceva palpitant, s-ar putea să se plictisească și să revină la ce o doare mai tare), o pui să îngrijească florile din casă, o pui să redecoreze spațiul în care stă alături de corpul pe care îl posedă.

O poți invita din când în când la dans și îi poți da o mulțumire artistică oferindu-i o expoziție. O mai poți scoate și la cumpărături, iar de o scoți din aerul încărcat al orașului îți va mulțumi oferindu-ți un pic de liniște și de pauză de la acele gânduri care te urmăreau până acum câteva minute. Dar să nu crezi că punând distanță între gând și problemă, el (gândul) nu va mai fi obsedat de ea (problema).

O mai poți pune să mediteze sau să facă un efort de a sta un minut măcar fără să se gândească la nimic. Foarte interesant experimentul.

Să îți lași corpul fără gânduri!

Viața

Is anybody out thereSinguri. Până acum, atât cât pot eu cunoaște, suntem cam singuri în universul ăsta. Dar oare așa să fie? Chiar să nu mai existe o altă formă de viață în universul acesta nemărginit și enigmatic? Până la proba contrarie…aș putea zice că nu. S-a tot vehiculat ideea de vizite din alte galaxii, de vizite extra-terestre, și chiar dacă eu nu am făcut cunoștință cu aceste personaje, nu cred că nu e și o urmă de adevăr pe undeva. Și nu cred că voi avea onoarea în viața asta de a cunoaște alte specii în afara celor pământene (și nici pe cele pământene nu le voi cunoaște pe toate).

Dar asta nu mă împiedică să nu mă gândesc la alte lumi, cu toate că mintea mea e destul de limitată la experiența, stimulii și la cunoștințele pe care le dobândește în mediul în care se dezvoltă. Intră în joc creativitatea și imaginația, dar oricât de departe ai putea zbura cu gândul, nu poți ști cu certitudine ce e dincolo de atmosfera terestră. Și inevitabil apar întrebări, dar toate întrebările sunt relaționate cu orânduirea pământeană. Întrebări de genul: cum comunică, pentru că până și pentru o specie superioară sau inferioară nouă, comunicarea e esențială. Ce mediu de transmitere informațională folosesc celelalte specii – și le numesc specii pentru a reduce termenii. Cum simte acea specie e iar esențial, zic eu. Ca să nu mai vorbesc de emoții și de curiozități (oare oi coincide în acest moment cu un alt specimen extra-terestru care scrie și se întreabă același lucru ca mine fix în acest timp în care o fac eu?). Oare au instincte ca și noi? Și se lasă ghidați de ele? Au aceeași idee de corp fizic și mental? Aș mai fi curioasă ce fel de literatură au și pe ce se bazează. Și bineînțeles, cred că rețelele de socializare sunt cu totul altele decât cele cunoscute nouă.

Dar o mare enigmă a mea e cea legată de geneză. Unii dintre noi suntem preocupați de acest lucru: de unde venim și încotro ne îndreptăm. Și ne ghidăm pașii conform credințelor personale. Oare, dincolo de această lume pământeană există această preocupare? Preocupare a genezei, a primei faceri, a primei nașteri și a primei întrebări? Și mai presus de toate, cum este percepută această idee? Au zei cărora să li se închine, au conștiință spirituală?

Și cum bine se știe (cel puțin la nivel pământean), o civilizație are și un nivel progresiv care s-ar putea traduce prin evoluție științifică. Evoluția medicală iar e o cheie importantă în dezvoltarea rasei și în perpetuarea speciilor. Încotro se îndreaptă aceste civilizații? Care e rolul lor în univers? (Nu că l-aș fi găsit pe al nostru ca să mă întreb de al lor).

Și oare ce preocupări or avea în timpul liber? Iar acum, odată cu această întrebare,  ideea de timp liber mi se pare ciudată. Pentru că timpul liber nu există. Dar revenind, ce or face când nu fac nimic? Mmm, nici asta nu sună prea bine, nu? Oare or avea timp să perceapă timpul? Cunosc această noțiune, cea a timpului? Cum și la ce se raportează viața lor? Viața lor…care nu știu cum e cuantificată și cât de lungă poate fi. Și nici măcar nu îmi pot imagina acest lucru.

foto

Evoluție și involuție

Niciodată un ajungem să fim pe deplin mulțumiți cu ce avem. Nici bine ajunși pe această lume începem să cerem și să refuzăm diferite forme existențiale pe care apoi le dăm în schimbul altora. Începem prin a chițăi după nu știu ce jucărie de exemplu, pe care atunci când o avem în mână …pur și simplu o aruncăm. Obiectiv atins! Mergem după altul.

Creștem și odată cu înaintarea pe drumul fără întoarcere al maturității începem să ne schimbăm obiectivele. Vrem mai mult! Și mai des! Și constant! Începem cu fel de fel de obiective în școală…cu premii, medalii, întreceri etc. Urmează o serie de pregătiri și inițieri în ale vieții fapte, apoi o întreagă luptă interioară de autocunoaștere în care ne dorim să fim influenți, să fim luați în seamă, să ne spunem părerea, să ne batem cu pumnul în piept că suntem cei mai tari și cei mai bravi. Ajungem să credem că până și lumea poate fi a noastră! Și ne dorim acest lucru, numai că realizăm pe parcurs că nu suntem chiar buricul universului, că nu tot ce zboară se mănâncă și așa, încet, încet încep lecțiile adevărate de viață. Ne-o luăm din ce în ce mai des pe coajă, suntem aduși cu picioarele pe pământ forțat, iar idealurile noastre se văd din ce în ce mai clare. Sau nu. Depinde de dioptriile pe care le avem de-a lungul vieții.

Și atunci încep marile proiecte și planuri de acțiune. Căci până acum au fost doar ”copilărisme”. Începem să ne gândim serios la ceea ce vrem să fim și să avem. Putere și posesie (a fi și a avea)! Și începe urcarea. Pe scări! Căci de luăm liftul s-ar putea să avem o pană …de curent și să rămânem între etajele cunoașterii sau să se rupă un cablu și să cădem în prăpastia celor care au vrut să o ia pe scurtătură.

Când deja vezi că urci treaptă cu treaptă și totul merge așa cum ți-ai propus, ideea de scară își pierde valoarea. Parcă nu ne mai face cu ochiul, nu ne mai atrage, nu ne mai incită, și începe să se deterioreze. Uităm că în urmă cu ceva timp ne doream cu ardoare nu știu ce țintă (fizică sau materială) și eram în stare să facem orice pentru a o atinge. Când se întâmplă grozăvia, totul se transformă în banalitate.

Dar în același timp în care ne dăm seama că am ajuns să avem ceea ce ne doream și că nu mai e deloc interesant, începem de fapt drumul spre un alt obiectiv. Sunt persoane care nu se abat de pe scara lor, preferă comoditatea drumului deja cunoscut, iar altele care vor să încerce și altă tipologie „scăristică”. Dar și unul și altul sunt în urcare și în atingerea unor obiective. Pe care le vor atinge și pe care, în momentul în care o vor face, vor dori altceva. Pentru că niciodată nu ne mulțumim cu ce avem. E parte a cunoașterii depășirea țelurilor propuse inițial.

Pentru unii viața nu e decât un lung șir de obiective atinse. Un plan pus la punct pentru a atinge niște scopuri și dezvoltat pe măsură ce se cimentează o bază.

Dar între timp, ocupați fiind cu atâta planificare și privire în perspectivă uităm să mai și trăim. Uităm că de fapt nu suntem proiectul nimănui și că nu avem termene limită pentru a finaliza capitole. Doar trebuie să ne facem datoria de a trăi.

Toamna

Încep să strâng, să împachetez cam tot ce m-a însoțit de-a lungul verii. Sandale, papuci, costume de baie, rochițe, fustițe, bluzițe, prosoape, soare, plajă, amintiri și să le bag pe fiecare acolo unde ar sta mai bine…peste iarnă. Cel mai ușor e să încep cu partea exterioară, cu lucrurile. Le iau frumos, le spăl, le împachetez și le bag la păstrat. Mai și arunc din ele. Pe cele pe care nu le mai folosesc sau s-au deteriorat. Cam la fel ar trebui să fac și cu partea interioară. Să o iau frumos de la începutul căldurii…cam cu ce am trăit de la venirea verii, să spăl cam tot ce este murdar și să rămân cu curățenia unor amintiri frumoase. Să arunc ce nu îmi mai e de folos la coșul memoriei, să împachetez ceea ce merită păstrat și să las afară ceea ce încă îmi mai e de folos. Iar restul…pus bine. Numai că nu am memorie de elefant, și mai uit pe unde le pun. Așa că recurg la mici șiretlicuri. Iar pe unele amintiri am încercat să le transpun în poze (și curios, sunt însoțite și de lucrurile de vară), pe altele  le transpun în litere și cuvinte. Cum e să îți transcrii amintirile în litere? Greu, pentru că dacă nu o faci pe moment, intervine uitarea, îndulcirea situațiilor trăite, altele tind să se amplifice, și așa…încetul cu încetul cam tot trecutul este rescris într-o altă viziune. Dar asta nu mă împiedică să rămân cu versiunea mea a amintirilor mele.

Și așa, odată cu venirea toamnei, mă apuc de curățenie. O curățenie a spațiului în care mă aflu și a mea interioară. Încerc să fac loc altor…situații. Atât în jurul meu cât și în interiorul meu. E timpul altor proiectele, altor începuturi, e timpul unei treceri. Vara o consider ca pe o perioadă de frânare interioară, ca pe o relaxare, ca pe o pauză, ca o vacanță. Nu prea îmi fac planuri, doar o folosesc pentru a mă odihni. Psihic. Toamna e ca o renaștere, ca o foaie albă pe care încep să aștern …diverse. Sunt un pic inversul naturii. Ea se pregătește de hibernare, iar eu de noi începuturi. Și ca și natura, nu am un plan bine definit. Am idei. Și voința schiței. Și tare curioasă sunt să văd anul ăsta ce mai punctez și încotro mă mai îndrept.

Deșteptătorul

dd90858dbfa90e8ca5699a9833f6b3c4E un sunet dimineața pe care îl ador. Îl ador de luni până vineri, și asta pentru că sunt printre fericiții care lucrează doar de luni până vineri. Dar care e acest sunet? Cel al deșteptătorului, bineînțeles. Am nevoie de el și cred că e unul dintre obiectele fără de care nu aș putea duce o viață normală. Ori el, ori un cocoș. Dar stau la bloc. Și la oraș.

Sunetul alarmei de la ceas e cel care face legătura dintre lumea onirică și cea reală. E cel care oprește poate unul dintre procesele cele mai importante ale ființei umane: somnul. În medie, ne petrecem cam 30% din viață dormind. Unii mai mult, alții mai puțin. Așa spun statisticile.

Care e primul lucru pe care îl facem după ce oprim acea țiuitoare? Aprindem lumina, nu? Ne folosim de invenția lui Edison pentru a întrerupe noaptea și somnul. Edison, care era de părere că somnul e o mare pierdere de timp,  s-a gândit să inventeze becul tocmai pentru a invada noaptea, a ocupa întunericul, și a înlătura orice proces care folosește obscuritatea ca scenă. Așa cum este somnul. Începem să tratăm somnul ca pe un dușman al nostru care ne întrerupe ritmul frenetic al zilei. Aparent, în timp ce suntem scufundați în lumea lui Morfeu, nu facem mai nimic: nu mâncăm, nu bem, nu gândim, nu muncim. Ar părea o totală pierdere de timp. Dar, lucrurile nu stau chiar așa…

Și pentru ca ruperea de oniric să fie sigură, cineva s-a gândit să scoată la pensie cocoșul și să inventeze ceasul. S-a început cu un ceas solar, care evident nu putea trezi pe nimeni, apoi i-a urmat clepsidra, apoi a venit rândul ceasurile hidraulice, a celor cu pendulă care trezeau un oraș întreg, și s-a ajuns la minimizarea și individualizarea lui până la cel folosit azi. Cine îl mai folosește, pentru că a devenit mai mult un accesoriu decât un instrument de măsurat timpul.

Nu știu câți dintre noi, cei din generația telefoanelor mobile și inteligente, mai folosesc un ceas deșteptător sau preferă alarma de la telefon. Eu una am alarma telefonului. Pe care o programez cu jumătate de oră înaintea orei la care vreau să mă trezesc. Pentru că sunt incapabilă să mă trezesc la primul strigăt. Sau la al doilea.

Dar oare cum ar fi diminețile fără alarma țiuind? Am fi capabili să dormim iepurește pentru a ne putea trezi la timp pentru a putea ajunge la muncă, de exemplu? Am putea folosi acel ceas biologic cu care toți venim din fabrică cu el încorporat? Poate că da. Sau nu am avea de ales și sigur am fi capabili să îl punem în folosință sau și mai probabil, am inventa altceva pentru a ne ușura deșteptările.

                                                                                                                                                                                                                                                         foto

 

Între rechizite și ghiozdane

Mi-e dor. Mi-e dor de școală!

Pentru că e sfârșit de vară și pentru că îmi aduc aminte de vacanța școlară care era pe terminate, când deja începeam cu stress-ul nostru de copii de a ne termina lecțiile de vacanță, cu exercițiile de la matematică și compunerile despre vacanța petrecută pe la bunici sau pe unde mai mergeam, cu lecturile obligatorii și cu analizele gramaticale.

Dar cel mai tare mi-e dor de perioada în care intram în febra cumpărăturilor pentru pregătirea noului an școlar. Când mergeam să cumpărăm rechizitele și ghiozdanul de școală. Mi-e dor de mirosul de librărie, în care intram să cumpărăm 20 de caiete de matematica, de 100 de file, căci cele de 24 sau 48 de file nu erau prea rentabile (rupeai o foaie și ori îți ieșea și geamăna ei ori trebuia să o rupi cu grijă astfel încât să lași marginea de susținere pentru cealaltă jumătate), și 20 de caiete de dictando la fel de 100 de file, din aceleași motive. Și apoi urmau caietele de muzică, de desen, de biologie. Și ceea ce încă mă mai pasionează și azi…ustensilele de scris: stilourile chinezești, creioanele, cerneala – Pescăruș, radiera, ascuțitoarea, sugativa, cariocile, culorile de desen și acuarelele. Și penarul. Și lipiciul. Și bineînțeles nelipsita trusă de geometrie, cea cu compas și raportor. Varietatea nu era prea mare, dar era o plăcere pentru mine când mergeam să le cumpăr. Iar când deja eram mai măricică aveam sentimentul de ”libertate”, mă simțeam deja matură și mândră că ai mei au încredere în mine ca să mă trimită să cumpăr ce era de cumpărat. Independența dată unui copil. Și responsabilitatea. Toate supravegheate din umbră de ai mei și de ochiul comunist (tot de undeva din umbră).

Mai era și lupta cu calculele, pentru că responsabilitatea implica atenția la restul pe care-l primeam de la cumpărături. Nu că m-ar fi înșelat, ci doar pentru a ne obișnui într-un fel creierul pentru calculele fără creion și foaie. Că de calculator încă nu se punea problema. Totul se calcula pe hârtie, cu creion și radieră.

Urma cumpărarea ghiozdanului. Și a uniformei. Și nelipsita față de bancă, și manșetele și coronița și…

…cheia de gât.

Cred că fac parte din generația cu cheia de gât.  Și cea care a stat la cozi …

August

Căldură mare mon cher, căldură mare! Și nu dau randament! Oricât m-aș chinui nu îmi iese.

Nu pot gândi atunci când afară sunt mai multe grade decât are corpul meu. Am nevoie de o răcire rapidă pentru a putea intra în zona de confort. Termic. Și psihic. Abia mă târâi pe străzi, pe asfalt, pe trotuare și prin aglomerația din oraș. Sunt ca o moluscă pe uscat, ca un șacal ieșit la vânătoare de câteva grade în minus.

Și unde mai pui că zilele acestea mai e și Lună plină! Asta ca să nu mă lase nici măcar să îmi pot aduna forțele pentru o nouă zi …de august.

Nu mă pot concentra la nimic, de aceea cred că marile realizări ale omenirii (în afara aerului condiționat) au fost realizate într-o epocă cu ceva grade mai puține. Și cred că e mai ușor să ne întrebăm ce mai trece prin mintea celorlalți decât să ne gândim la ce mai trece prin a noastră. Puterea memoriei e precară, și abia reușim să ne amintim două – trei lucruri în același timp.  Și cum ne vine vreo idee, cum ne fuge gândul la vacanță, plajă, mare, munte. Și cărți. Probabil. Și prieteni. Și ce am putea face ca să ne răcorim.

Și putem doar să ne bucurăm de prietenia soarelui și să îi mulțumim că răsare și apune în fiecare zi. Restul-s trecătoare! Inclusiv alea doua-trei gânduri …

Când o să fiu mare

Oare există cineva care de copil să nu se fi întrebat ce vrea ”să se facă” când va fi mare? Era o întrebare de auto-cunoaștere și voință infantilă, care avea – pe vremea mea – răspunsul de doctoriță în cea mai mare proporție. Ei, eu nu vroiam ”să mă fac doctoriță” pentru că aveam o frică enormă de injecții. Eu vroiam să devin la o vârstă fragedă nici mai mult nici mai puțin decât astronaut. Mă fascinau stelele și spațiul. Îmi aduc aminte că ideea asta mi-a venit când, după participarea la o olimpiadă, am fost într-o vizită de cunoaștere la Planetariu și am rămas fascinată de felul în care te puteai pierde printre stele dacă începeai să te uiți profund la ele. Recunosc că și în ziua de azi am rămas cu această fascinație pentru ”pierderea” interstelară/interplanetară. Continuă să citești

Lumea mea paralelă

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă bag seara la culcare încerc uneori să mă rup de realitatea înconjurătoare și să mă teleportez în lumea mea paralelă, utopică, perfectă.

În ea nu îmi este foame, nu am nevoie de haine, nu îmi este frig, nu sunt urâtă, nu am coșuri, nu am necesități de nici un fel, nu plătesc facturi și chirie, nu am nevoie de bani, nu mă doare nimic. Totul este doar trăire, doar viață . Am relația perfectă cu mine și cu cei din jur. Mă întreb dacă nu cumva sunt inversate ”lumile” și ceea ce am eu impresia că e paralel și echidistant cu raportarea tridimensională față de cunoscuții mei și nu numai,  e de fapt realitatea. A mea este, cu siguranță. E pur și simplu o lume în care mă refugiez și în care găsesc ceea ce aș vrea să găsesc în spațiul și timpul în care mă situez zi de zi. Continuă să citești