Arhive categorie: Exerciții

Singuri printre 7 miliarde

Și ceva. Suntem în statistici vreo 7 miliarde și ceva de suflete. Înregistrate. În curând vom avea probleme cu spațiul pe acest pământ. Și cu toate astea cunosc și văd o grămadă de cazuri de singurătate. Cum e posibil? Cum se poate ca într-un spațiu suprapopulat să avem persoane singure printre noi. Persoane cărora nimeni nu le calcă pragul, persoane cărora nimeni nu le adresează o vorba, persoane care nu au mai primit o îmbrățișare de nici ele nu mai știu de când.

Singurătatea care atrofiază, care distruge orice latură sociabilă și care nu are limite, pentru că această singurătate a omului modern e fără frontiere, interminabilă și are capacitatea de a te izola. De toți și de toate, dar mai ales de tine.

Ne naștem și murim singuri. Unii avem norocul de a împărți o parte din drumul de la naștere spre trecere cu alții, alții nu. Dar venim și plecăm singuri. Sau ne-însoțiți.

Iar în societatea de azi ne pierdem, rătăcim prin ea fără să ne mai găsim. Ajungem să fim o societate de solitari. Drama marilor orașe și a marilor corporații. Și apare o întrebare curioasă: cum poate fi o societate – care are ca esență sociabilitatea – singuratică? Cum oare, în secolul comunicării, al dialogului, al rețelelor (anti)sociale, al lipsei de intimitate în lumea digitală, cum e oare posibil să se simtă mai prezent ca oricând sentimentul de singurătate? Trăim în grup, ieșim în grup, lucrăm în grup, dar în același timp omul modern se simte abandonat și strivit de societate. Singurătatea a ajuns în ziua de azi la rang de sărăcie. Sărăcie sufletească. Nu am dezvoltat încă anticorpii împotriva acestei stări care produce depresie și abandon.

Ajungem să trecem pragul singurătății atrofiind încetul cu încetul întâlnirile. Și conversațiile. Și îmbrățișările. Și strângerile de mână. Și ascultatul. Și împărțitul. Și dăruitul.

Cei singuri sunt contemplativi. Și vorbăreți. Dar cu ei înșiși. Și pentru a vorbi cu tine de multe ori nu ai nevoie de cuvinte. Cuvintele, limbajul sunt atribute ale comunicării exterioare, nu interioare.

În singurătate se dezvoltă acel dialog interior care are ca limită chiar cunoștințele celui care le posedă. Nu pot depăși bariera cunoașterii pe care o au, nu pot face comparații cu o lume pe care nu o cunosc, nu pot pătrunde în lucruri și locuri nepătrunse până acum de ei. Stau cu ei și toată lumea se raportează la ei. Nu au comparație. Și mereu vorbesc la persoana întâi. Vocea interioara e a lor. Dialogul e de fapt un monolog. Dispare neîncrederea. Și dispare și mizeria. Apare în schimb imaginația. Așa începe crearea unei lumi separate de cea socială, de cea reală în care sunt și alți indivizi. Izolarea duce la adaptare. Adaptarea la închidere. Iar adaptarea se face prin proiectarea unei lumi în care ei sunt principalul actor și care se acomodează la cerințele lor personale și la simțirile fiecărui singuratic. Încearcă astfel să renege lumea care nu îi mai privește!

Dar această lume paralelă e lipsită de lumină și de speranță. Nu are viitor și nu are alte personaje. Nu are nici măcar umbre și nici trecut. Are doar prezent. O felie de prezent care e servită pentru alinare. Propriul univers, în care ceilalți nu au loc, e doar gaura neagră a unei persoane.

Dar oare liniștea fiecăruia e pe umărul celuilalt?

Când Morfeu nu vrea să vină pe la tine

Se poate întâmpla, uneori mai des, alteori doar din când în când, ca Morfeu să își nege apariția lui nocturnă, iar tu să petreci una din nopțile tale cele mai albe de la începutul anului…în așteptarea unui somn care nu vrea să se instaleze. Ce-i de făcut în cazul ăsta? Și ce-i de făcut mai ales când știi sigur că va veni mai spre dimineață, cu foarte puțin timp înaintea soneriei alarmei de la deșteptător.

Dar deja, de la o anumită vârstă încolo, știi cum funcționează aceste nopți albe, și nu are nici un sens să încerci să te convingi că dacă începi cu număratul oilor, îți va ieși pasența. Nu, vei începe să numeri oi, iar de la a zecea încolo devii una dintre ele.  Adică pierdută în neantul întunericului, fără nici un drum și fără nici un motiv de a fi încă trează la două dimineața când la 7 ar trebui să sune ceasul.

Așa că, încerci să nu mai fii ridicola conștientă a subconștientul tău, și o lași baltă cu numărătoarea și te pui pe gândit. Dar când rotițele neuronale încep să se pună în funcțiune, nici că mai ai vreo șansă să mai prinzi vreo oră de somn.

Și te gândești, oare cine o fi vinovatul pentru această stare de veghe care nu vrea să mă abandoneze în totalitate? Și începi să faci o retrospectivă superficială a zilei ca să vezi dacă descoperi ceva care să te fi putut afecta emoțional până în punctul de a nu te lăsa să dormi. Nu găsești nimic, și treci la retrospectiva zilei anterioare. Nimic! Și treci la săptămână și dintr-o dată îți dai seama că de fapt … nu e nimic înregistrat în conștiința ta care să îți provoace această noapte. Și totuși, Morfeu nu vine.

Și încerci să te relaxezi, obosită fiind de atâta alergat la orizontală prin întunericul vieții și încerci să îți lași mintea liberă de orice tip de gând, pentru că nu are nici un sens să îi mai dai târcoale, și fără să vrei parcă te scufunzi în lumea onirică. Începi să îți pierzi șirul gândurilor, începi să te simți din ce în ce mai grea, parcă începi să pierzi încet încet controlul propriei minți, amorțeala specifică preinstalării somnului parcă începe să pună stăpânire pe corpul tău, și fără să îți dai seama treci pragul …viselor.

Și când ești cea mai fericită …sună alarma! Deșteptarea, că urmează o altă zi superbă!

Dincolo de gunoaie…

Recent, una dintre marile capitale ale Europei a fost invadată de gunoaie. Nu, nu din cauza consumismului dus la extrem, ci din cauza unei greve a personalului responsabil cu curățenia orașului. Adică a gunoierilor.

Și când vezi munții de mizerie care nu se mai termină și te invadează te gândești la importanța acestor oameni în ziua de azi. Oameni care sunt stigmatizați de către societate din diverse motive mai mult sau mai puțin credibile ori bine fondate. Dar, înainte de a-i stigmatiza, înainte de a-i cataloga după ”uniforma” pe care o poartă, ar trebuie să ne gândim la ceea ce fac de fapt și ar trebui să le prețuim mai mult munca.

Muncă pe care, în mare parte, noi le-o dăm, ce-i drept, cu tot ceea ce aruncăm. Și aruncăm enorm de mult și de multe. Nu știu când a fost ultima dată când v-ați făcut un inventar al gunoiului produs și la conștientizarea acestui lucru. De la mâncare, resturi de mâncare, produse cumpărate care au expirat în frigider fără ca măcar să ne fi atins de ele, la etichete, tichete, cartoane, cutii, capsule, haine uzate sau care nu ne mai vin sau care pur și simplu nu ne mai plac, încălțăminte care nu ne mai este de folos, sticle, pahare de unică folosință, bețișoare de amestecat cafeaua de la automatul de cafea, bețișoare de orice natura, resturi menajere, gumă de mestecat, chiștoace și orice altceva vă mai poate trece prin minte. Sau prin punga de gunoi.

Și ce e drept, toate astea sunt rezultatul erei în care trăim. Pentru că o economie, ca să funcționeze în ziua de azi, are nevoie inevitabil de a se descotorosi de produsele de dinaintea apariției altora – reînnoite sau nu, îmbunătățite sau nu.

Și cum ne descotorosim de un produs de orice natură? Îl aruncăm sau îl dăm altcuiva, care la rândul său va ajunge să îl arunce într-o bună zi. Și tot acest circuit natural al economiei consumiste se traduce și se reduce la gunoi. (A nu se scoate cuvântul gunoi din context!)

Iar acest gunoi, vrem nu vrem, trebuie strâns, recoltat de cineva. Pentru că noi, așa cum este desenată societatea, nu putem face acest lucru. Nu îmi pot lua frumușel punguța cu reziduuri și să o duc…unde? O duc la primul tomberon. Dar nu la groapa de gunoi. Știți vreuna prin apropiere? Și dacă am face toți acest lucru…groapa de gunoi cred că ar deveni un stat în stat cu ierarhie și putere politică. Pentru că nu cred că ar fi ușoară organizarea umană și reziduală. Dar să revenim…

Ceea ce puțini ajungem să ne dăm seama e că acești oameni – cei de la salubritate – sunt de fapt paznicii sănătății publice. Pentru că mirosul și deșeurile aruncate de noi, oamenii, pot deveni hrană și punct de atracție pentru alte specii pământene…șobolani, câini, pisici etc. Ca să nu mai zic de flora bacteriană și virusurile care își găsesc în deșeuri mediul propice dezvoltării. Și pentru a nu fi invadați de alte specii mai adaptabile mirosului și hranei, avem nevoie de cineva care să curețe. Sau mai bine zis să ne curețe. Și să ne faciliteze viața fără complicațiile unor boli care acum câteva secole (nu multe ce-i drept) făceau ravagii prin Europa. Și avem nevoie de eficiența și eficacitatea acestor oameni.

Dar de ce producem atât de mult gunoi? Păi, din comoditate în primul rând, aș zice eu. În secolul vitezei, în secolul în care timpul are o altă valoare, în care nu ai timp să speli vasele, nu ai timp să faci mâncare, nu ai timp să faci o cafea, nu ai timp să repari o șosetă, să coși o bluză sau un nasture, să pui un flec la un pantof, să repari un televizor sau mai știu eu ce altceva, ai timp de … cumpărături. E surprinzător, dar ai timp de cumpărături compulsive, de lucruri care nu îți sunt de folos și indispensabile, dar care îți ușurează ritmul frenetic al zilei. Sau așa credem. Și multe lucruri pe care le cumperi, le cumperi pentru că îți este „atacat” sistemul senzorial și perceptiv.

Dar, pentru a nu se lăsa mai prejos, la toate aceste gunoaie, natura își spune și ea cuvântul. Nu numai natura umană, prin evoluție produce gunoi (din ce în ce mai mult gunoi), ci și natura însăși își pune amprenta pe producerea anumitor resturi nefolositoare, să îi zicem, într-un moment al ciclului repetitiv pe care îl are. De la frunzele căzute toamna, la resturile păsărilor, animalelor fără stăpân care fac parte din peisajul orașului sau orice alt reziduu natural.

Dar toate aceste componente de care natura, în succesiunea ei, se descotorosește, sunt parte componentă a ei. Și cu toate astea, avem nevoie ca frunzele – ca să nu enumăr și resturile fiziologice ale animalelor și păsărilor – să fie strânse de pe străzile orașelor, pentru că noi – oamenii – am schimbat sau am modificat habitatul tuturor vietăților și plantelor care ne înconjoară. Un scurt exemplu – cimentul a luat locul pământului care avea nevoie de plapuma de frunze peste iarnă și de îngrășămintele naturale rezultate din arderile interne ale aparatului digestiv (de orice origine).

Iar dincolo de toate aceste gunoaie rămân … locuri de muncă…

Sentimente … emoții

Emotii si sentimenteV-ați putea imagina viața fără sentimente și emoții? Cred că toți suntem tentați să răspundem cu …daaa, mai ales atunci când trecem printr-o perioadă de dezorientare. Dar gândindu-mă mai bine, după primul impuls de a spune „da”…încă mă mai gândesc.

Emoțiile fac parte din viața noastră de zi cu zi, fac parte din noi și ne definesc ca și entitate, fac parte din evoluția noastră, din forma noastră de a ne relaționa cu ceilalți, ne marchează pașii în viață, sunt cele care până la urmă ne conduc pe drumul pe care îl alegem și ne condiționează reacțiile. Pe parcursul evoluției noastre avem parte de emoții pozitive, care ne dau avânt, ne impulsionează spre noi descoperi interioare sau exterioare, care ne motivează, care ne fac să deschidem alte uși ale cunoașterii, dar și de emoții toxice, care dezvoltă latura introspectivă a personalității noastre, dar și care ne limitează ca și personalități.

Una dintre emoțiile toxice cred că e singurătatea, această boală care afectează una din zece ființe umane și care este „holul” de intrare în depresie, stres sau gelozie. Singurătatea este de altfel acel sentiment care nu ne lasă să fim fericiți și care alterează ceea ce avem mai important ca ființă: echilibrul nostru interior.

De multe ori, deciziile pe care le luăm sunt condiționate de starea noastră de spirit. De-a lungul evoluției noastre suntem influențați de euforie, de iubire, de simpatie, de încredere, de mândrie, dar și de frustrare, frică, tristețe, ură, disprețuire, invidie, plictiseală, vinovăție, indignare. Și unde mai pui că ajungem să depindem foarte mult de curiozitatea noastră, acest mare catalizator evolutiv. Până și perceperea lumii înconjurătoare ne este influențată de aceste stări. Ajungem să fim ceea ce suntem datorită acestor stări.

Emoțiile sunt catalogate a face parte din cunoașterea intuitivă, iar noi suntem învățați a avea mai multă încrede în cunoașterea rațională. Dar până la urmă, ambele cunoașteri sunt cele care ne fac să fim ceea ce suntem….adică oameni. Emoțiile și sentimentele sunt acel ceva care se petrece în interiorul nostru și care de multe ori este imposibil de interpretat. Și ce este și mai frumos, că de multe ori nu există cuvinte pentru a putea exprima ceea ce simți, pentru a putea defini starea din interiorul tău. Încercăm să căutăm cuvinte pentru a transpune literal ceea ce credem că pot simți și alții și ne dăm seama că semantica cuvântului e destul de săracă în comparație cu sentimentul trăit.

Și atunci vine întrebarea…cum aș putea trăi fără ele? Simplu…fiind …robot…

sursă foto

Greierele și furnica

Greierele si furnicaCine nu a auzit de  „Greierele și furnica” în care bietul greiere este „crucificat” de furnicuța cea hărnicuță pentru că în timpul verii a dat dovadă de nesăbuință și nu și-a pregătit „trecerea” la iarnă?

Bun. Nu asta e intenția mea, de a analiza personajele sau modul în care e scrisă sau mai știu eu ce altă analiză semantico-literară v-ar putea trece prin cap. Ci vreau doar să spun că mi se pare cea mai potrivita fabulă de anihilare a spiritului artistic și creativ la copii. E exemplul cel mai bun care îmi vine în minte acum, exemplul de ucidere a spiritului libertin și a libertății de exprimare. Pentru că cel puțin pe vremea mea, era lectură obligatorie în școală. Azi nu mai știu în ce stadiu se află, dar dacă încă mai e, mi-ar plăcea să i se schimbe un pic modul de abordare și să nu mai fie atât de critică la nivel creativ. Nu face altceva decât să prea-slăvească munca și chibzuința și strânsul de bunuri pentru …zile negre. Să laude persoanele (personificate în furnicuțe) care sunt capabile de sacrificii muncitorești în numele stomacului. Pentru că trubadurul greieraș este pus într-o lumină nefavorabilă doar pentru că are grijă de bunăstarea spirituală a celorlalți. Dacă istoria artei ar fi fost atât de critică cu toți artiștii ei, atunci acum am avea burțile grase, conturile pline dar nimic de ascultat, de văzut, de admirat.

Nu poți preda unor spirite în formare (copiilor de pe băncile scolii) o astfel de istorioară cu tâlc doar ca să reliefezi cât de bine este să fim precauți în viață și cât de bine o vom duce dacă suntem furnicuțe. Viata nu se rezuma doar la mâncat și „pus de-o parte” și făcut curat și la a gândi în perspectiva de a-ți așterne bine patul. Ai nevoie și de creativitatea greierașului, de nepăsarea lui câteodată, de inocența lui, de izolarea de cele lumești și de a trăi un pic pe „ritmul muzicii”. Nu putem fi categorici în a judeca ambele personaje. Realitatea e undeva la mijloc, iar poziția furnicii din final poate fi îmblânzită, pentru că … să fim serioși, munca e mai ușoară cu un pic de frumusețe prin ea (frumusețe de orice fel).

O vad pe furnicuță ca și întruchiparea seriozității (parca și văd cum îi iese un rid de încruntare între sprâncene), iar pe greiere îl văd ca pe tipicul hoinar, cu haine jerpelite, cu părul netuns dar cu un zâmbet enorm pe fata, cu ochi senini și riduri în jurul ochilor de la prea mult râs. Unul parcă emană frică (furnica), iar celalalt bunătate. Pe care să îl iei acasă?

O lecție de viață spusă doar pe jumătate, nu?

Produse și numere

Cred că fiecare perioadă istorică își are produsele ei. Umane.

Acum eu sunt produsul erei mele, cu marketingul tot mai complicat și cu publicitatea pe toate drumurile, pentru că altfel nu există vânzări. Și suntem ghidați de vânzări. Și de statistici. Și de numere. Ajungem să facem parte dintr-o statistică, să avem un număr de identificare, să completăm chestionare de îmbunătățire a percepției clientului chipurile. Devenim și noi niște produse la rândul nostru. Unii se vând mai bine (sociabilii, extrovertiții, cei buni la toate și la nimic în concret), alții au o piața de desfacere mai restrânsă (deștepții și cei buni la ceva), alții au doar o utilizare pe o anumita nișă (cercetătorii – în orice domeniu și de orice fel – și cei foarte buni în ceea ce fac), iar alții sunt rebuturile (cei care nu sunt buni la nimic dar încearcă să demonstreze contrariul). La nivel uman cred că se urmează același procedeu de promovare ca a oricărui produs de pe piață. De fapt marketing-ul nu e decât transpunerea promovării umane în materialitate.  Și cu cât valoarea e mai mică cu atât promovarea e mai mare. Se aplică regula de cu cât vinzi mai mult cu atât beneficiul e mai mare. Nu contează cât e de bun produsul, contează cifra de afaceri. Produsele exclusive sunt rezervate doar cunoscătorilor. Și asta e bine. Așa putem evada din comun și putem avea impresia pentru puțin timp că suntem în zona exclusiviștilor. Cerebrali vorbind.

Și în funcție de categorie apare și poziționarea pe raftul de vânzări. Și prețul. Dar când tragi linia, exact ca la casă, toți devenim doar numere. Pentru sistem și pentru societate.

Avem identitate doar în grupuri restrânse. Cum ieși din casta ta, cum iți pierzi identitatea și te transformi în număr. Poți să ai norocul să dai și peste o literă, depinde unde te încadrează!

De la naștere suntem urmăriți de cifre. Ni se dă un număr de registru când apărem pe lume, chiar și o notă (alt număr!) dacă și cât țipăm prima dată, apoi suntem un număr într-un catalog, apoi altul la poliție, apoi devenim un număr de dosar la înscrierea la facultate, apoi ni se dă o diplomă cu alt număr de înregistrare, începi să cotizezi la asigurările sociale și devii alt număr, cotizezi un alt număr de ani ca să poți ieși la pensie, între timp pe ștatul de plată ești doar un șir de numere (sau un cont bancar), dar mai ești și parte activă din statisticile de stat sau private, iar când zici că ai scăpat în sfârșit de numere, vine ziua cea mare în care devii un alt număr, de data asta în negativ. Pentru că până acum ai fost doar pe plus sau mai mare ca zero.

Prostul management al respectului de sine

Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în stare să manevreze o situație dureroasă cu un maxim de discernământ și o coerență imbatabilă. De câte ori sunt dărâmată de ceea ce mi se întâmplă sau se întâmplă în exterior tind să mă auto-distrug psihic și fizic. De ce o fac? Cred că pentru a avea loc să construiesc la loc, într-un alt mod, ceea ce alții au avut plăcerea/nepriceperea/șansa de a strica. Nu sunt capabilă să manevrez propriile-mi eșecuri fără a nu mă critica și a nu mă martiriza și a nu arunca cu noroi în mine, ca apoi încet, încet să scot căpșorul din țărână. Când pot. Când nu…mă afund și mai mult în nămolul uman și căderea în abis este inevitabilă. Continuă să citești