Arhive categorie: Emoții

Timp și Spațiu

S-au cunoscut la margine. Timpul era începutul, iar spațiul era scena lui. Timp a fost primul, iar Spațiu i-a urmat. Sau poate că doar așa îi plăcea lui să creadă, că ea a venit după el. Amândoi erau perfecți, căci fuseseră creați pentru a fi mereu. Ea, Spațiu, a decis să fie femeie pentru că are calități subtile, dar și pentru că e mai complexă.

Când a început conceperea lui Spațiu, Timp s-a oprit și a început să admire cu coada ochiului perfecțiunea cu care îi erau trasate înălțimea, lungimea și lățimea. Nu știa încă cine e și aștepta cu sufletul la gură să o descopere. Deja iubea acea creație, iar inima lui bătea cu toată puterea ei. Niciodată până atunci nu își mai simțise inima.

Când Spațiu a fost gata, ea s-a uitat la el din toate colțurile, a încercat să îl cuprindă, dar el scăpa mereu din privirea ei. Nu îl putea prinde și fermeca cu armonia ei. Ea știa deja că el era marea ei iubire. Știa că fuseseră creați pentru a se iubi pe vecie. Dar fuseseră creați separat.

El era simplu, alunecos și trecător, iar ea încerca în zadar să îl mângâie, să îl atingă cu una din laturile ei, să se întindă după el. Când și-au dat seama cât de diferiți erau s-au întristat. Ea, mai sensibilă, a început să plângă. Din lacrimile ei au ieșit Lumina și Întuneric.

Văzând-o tristă, Timp s-a apropiat de ea. Nu suporta să o vadă așa pentru că fără ea nu era nimic. Când o văzuse apărând la începuturi atât de perfectă își dăduse seama că fusese creată pentru el. Aveau nevoie unul de altul pentru a putea exista. Dar cum ar putea face pentru a deveni nedespărțiți? De ce fuseseră creați separat dacă ei trebuiau să fie de fapt unul?

Într-o zi, lui Timp i se făcu frică că Spațiu ar putea dispărea. Nu știa că și Spațiu avea de fapt aceleași temeri. Voiau să fie împreună dar nu puteau scăpa de limite. Ea nu îl putea cuprinde, el nu putea pătrunde în laturile ei. Aveau nevoie unul de altul.

Depindea numai de ei ca iubirea lor să fie continuă și mereu. Vrând să își salveze iubirea, au încercat să caute un mod de a se uni. Au început să ignore formele și regulile, și s-au lăsat conduși de curaj, de sentimente și de fericire. Așa, Timp a putut pătrunde în Spațiu, iar trecerea lui acum are un sens pentru că fără Spațiu, Timp nu e nimic.

Două lumi, o singură adresă

Seri reci de toamnă-iarnă. Patru pereți, o fereastră și două draperii. Două fotolii și o singură canapea. Un televizor în fața lor. Căldura artificială dată de caloriferele inventate parcă pentru a încălzi niște suflete înghețate în timp.

Stau și respiră în tăcere. Nu vor să se deranjeze. Nici să incomodeze. Ea se gândește la ale ei, el la ale lui. Dar niciunul nu se gândește la celalalt. Non-comunicarea e la ea acasă. O formă de comunicare apare doar când e stric necesar. Mergem acolo, facem aia, cumpărăm cealaltă sau mâncăm ce avem. Dar nu se mai gândesc la ei, la cum s-au cunoscut, la ce i-a atras, la ce îi unește sau îi desparte, la distanța care se formează între ei, la ce vrea unul, la ce ii place celuilalt, la cât de frumoasă e persoana de lângă ei. ”Noi” a devenit un cuvânt banal, sinonim cu eu.

Se privesc din când în când pentru că se văd, dar nu se observă. Se simt la fel ca în fiecare zi, chiar dacă se schimbă fără să își dea seama. Hainele interioare se tocesc și se șifonează. Nu e nimeni care să le calce și pe ele, pentru că nimeni nu îi mai vede boțiți. O trecere a palmei peste cutele pielii o netezește pe moment. Atât cât să pară vioaie și să îi dea un pic de culoare. Pentru ochii celorlalți, pentru că ai lor sunt prea obosiți și obișnuiți cu imaginea celuilalt ca să mai poată percepe vreo diferență.

Ambii caută iubirea și atenția celuilalt, dar niciunul nu știe cum să o transmită. Nu știu cum au ajuns să nu își mai calce hainele care le țineau de cald și care protejau iubirea lor. Culorile din ei sunt din ce în ce mai șterse și mai palide, fără vlagă și fără sclipire, stinse și fără intensitate.

Nu își mai ascund nici măcar micile defecte fizice pentru că nu mai au de ce. Ei zic că se cunosc suficient ca să mai aibă nevoie de trucurile hainelor bine așezate pentru a disimula. Și nu se cred perfecți, ci doar cunoscători. Unul de celălalt. Atât de cunoscători că nici măcar un zâmbet nu mai apare pentru a-l face pe celălalt părtaș la machiajul ei.

Înainte îi vedeai deghizați tot timpul. Cu haine mai mari sau mai strâmte, în funcție de situație, tot timpul colorați, machiați și frezați, și cu o armonie la plural. Dar moda aceasta, ca toate modele, a trecut.

Și totuși păreau cândva croiți unul după celalalt, într-o armonie perfectă.

foto

Liniște

linisteS-a trezit de dimineață și din instinct a deschis ochii mari spre ziuă. Afară, prin sticla transparentă a geamului, se vedea cerul albastru și soarele în mijlocul lui. Deja pusese stăpânire pe el și pe privirea ei. S-a ridicat și s-a îndreptat spre el, spre geamul încă închis al încăperii care o protejase până atunci de peripețiile nopții și l-a deschis.

Și brusc a invadat-o liniștea. Speriată, a început să caute cu privirea rătăcită sunetele. Ca și cum sunetele ar avea puterea de a pătrunde prin ochi și de a face identificarea cu obiectele, cu natura și cu oamenii. Auzea doar vorbele păsărilor. Dar nu erau oameni în jur, nu erau mașini pe stradă, nu erau câini, nu era vânt, nu era mișcare, nu era altceva decât liniștea perturbată din când în când de respirația ei și a păsărilor.

S-a trezit în fața Soarelui cu gândurile ei și cu puterea de a se lăsa dominată de liniște. O imagine surprinzătoare și asimetrică. Ea, singură, în fața liniștii. Evadată din lumea onirică, în încercarea de a deschide poarta spre lumină, s-a trezit dominată de tăcere. De tăcerea exterioară, pentru că imediat i-au venit în minte gândurile. Era pentru prima dată când surprindea ziua tăcută și discretă. Fără să o deranjeze și fără să îi invadeze privirea.

Reușise în sfârșit să evadeze. Departe de superficialitate, departe de influențe, departe de întrebări, și totuși aproape de răspunsuri. Se credea izolată, dar nu era. Era atât de aproape de ceilalți, dar liniștea o făcea să aibă impresia că e în alt spațiu.

Și s-a lăsat purtată de liniște și de tăcere. S-a relaxat, a luat o gură sănătoasă din aerul rece al dimineții cu gust de libertate și a început să plutească printre gândurile ei. Erau atât de multe încât a început să se rătăcească.

Apoi a lăsat gândurile și a început să simtă. Să respire și să trăiască. Să își dea seama că respirând, trăiește. Și că respirația ei nu e legată de ceilalți și se poate face în tăcere și în liniște.

Și a început să audă ca un ecou, undeva, departe, un claxon. Dar nu îi mai păsa că îl aude, nu o deranja, nu o întrerupea, pentru că acum era doar ea cu ea la o cafea și își spuneau cât de mult și-au lipsit și cât de mult a trecut de când nu au mai vorbit.

Și și-au petrecut împreună ziua de duminică, pentru că știau amândouă că luni o vor dedica celorlalți.

Simțiri și ne-simțiri

simtire

Privește-te! Dar nu în oglindă! Nu ai nevoie de ochi ca să te vezi. Nu ai nici măcar nevoie de privirea celuilalt ca să te vezi. Și nu ai nevoie nici de lumină. Tot ce îți trebuie e conștiință. Toți o avem! E acolo, apare odată cu noi și ne însoțește peste tot. E al doilea din noi.

Ascultă-te! Dar nu vorbind sau respirând! Nu ai nevoie de urechi sau de auz ca să îți asculți inima și gândul. Ele sunt înăuntru și fac parte din tine. Sunt ale tale și cresc odată cu tine! Și parcă te asculți mai bine când taci!

Mângâie-te! Dar nu pe piele! Și nici prin exterior. Nu ai nevoie de degete și mâini ca să te simți și să te răsfeți. Nu ai nevoie nici măcar de mișcare. Doar atinge-ți interiorul și lasă-l să îți spună dacă e zâmbitor sau trist. Fiecare stare se simte la atingere.

Gustă-te! Dar fără să îți folosești limba! Nu ai nevoie de ea pentru a ști dacă ești amar, dulce sau sărat. Doar probează-te și vei ști cum ești!

Miroase-te! Dar fără nas! Nu ai nevoie să tragi aer în piept pentru a ști dacă miroși a proaspăt sau a îmbâcsit.

Doar simte-te! Dar fără simțuri, ci doar cu sufletul!

Schimbări

schimbare

Schimbari

Inevitabil, se produc.

Schimbările de cele mai multe ori sunt programate să apară atunci când nu prea le cauți. Când le cauți se numesc rezultate scontate. Și atunci când apar aceste schimbări, un prea suntem pregătiți să le lăsăm să pătrundă ușor în intimitatea noastră. O vor face cu sau fără voia noastră, pentru că asta e datoria lor, dar ne va lua timp să ne acomodăm noii situații.

De ce? De ce nu lăsăm schimbarea să își instaleze frumos pătuțul și cearșafurile în existența noastră? Păi…pentru că orice schimbare atrage după sine o re-acomodare la noile circumstanțe. Când deja se instalează confortabil suntem obligați să începem curățenia, să începem să ștergem praful, murdăria și inutilul, să aruncăm obiectele, apucăturile, ticurile, dar mai ales dependențele și rătăcirile de moment.

Și nu prea ne place să conștientizăm pașii curățeniei ce trebuie făcute, să vedem pe unde s-a așternut praful și pânzele de păienjeni, pe unde s-au produs fisuri ce trebuie reparate, să rupem confortabilul și rutina pentru a lăsa necunoscutul să se instaleze la rang de dominator. Pentru că da, orice schimbare domină tot ceea ce deja există și tot ce deja este controlat. Și trebuie sa punem toate rotițele și mecanismele percepției noastre pentru a o putea digera. Și digestia unui nou intrus în ”alimentația” noastră este destul de greoaie. Niciodată nu digerăm la fel aceeași situație.

Mereu găsim câte ceva de complicat, mereu adăugăm un pic de dramatism, un pic de scepticism, puțină neîncredere și mai ales multă respingere. O tratăm ca pe o boală contagioasă, o refuzăm în încercarea noastră de a ne ține strâns, în lanțuri, de situația de dinainte, cea cunoscută, confortabilă, chiar dacă nu e cea mai bună, dar e știută și domesticită și e ceea ce contează.

Dar cu toate astea se încăpățânează și reușește să își facă loc cu coatele în așternuturile pe care și le-a pregătit încă din primul moment când și-a anunțat venirea. Nu o interesează că nu e bine primită, nu o deranjează că e criticată, că e urâtă, că provoacă neliniște și dezechilibru. Nici măcar nu e conștientă de sentimentele pe care le stârnește și pe care le provoacă pe terenul pe care intră. Sau da, dar pare impasibilă și insensibilă la plânsetele și văicărelile celui pe care îl are pe lista de așteptare.

Se ambiționează să își instaleze schimbul și atât. Apoi dispare. Pentru că și-a îndeplinit rolul.

Știrile de la ora cinci

De foarte mulți ani, în toate mediile de comunicare există știri care vorbesc despre creșterea insecurității și degradarea vieții sociale .

Violența capătă noi valențe în vremurile noastre, iar cuvinte ca „șoc” și „senzațional” și-au pierdut de ceva vreme sensurile primare. Nu se întâmplă nimic altceva în lumea asta decât chestii șocante și senzaționale, dar nu acel senzațional pozitiv, ci senzaționalul șocant.

Dar toate aceste întâmplări au ca bază o creștere haotică a impulsurilor. Ele nu fac altceva decât să reflecte imaginea societății în care trăim, imagine care e creionată tot mai des și mai clar de indivizi care își pierd controlul asupra propriei persoane, dar și a emoțiilor.

Suntem invadați de știri în care motivul unei crime sau al unei bătăi este un simplu obiect care în mod normal nu ar genera nici un conflict, sau un simplu gest făcut într-un moment mai puțin prielnic sau pur și simplu fatalitatea de a te afla la locul nepotrivit într-un moment de rătăcire al celuilalt  și care generează o întreagă serie de reacții incontrolabile și cu repercusiuni destul de severe.

În ultimii ani asistăm vrând nevrând la o bombardare constantă din partea mass-media, a colegilor, a prietenilor, a vecinilor cu astfel de informații care reflectă de altfel gradul nostru de disperare, de lipsă de înțelepciune, de refulare a sentimentelor de frustrare și mânie. La un grad mai mic sau mai mare.

Toți suntem predispuși la a ne pierde cumpătul, dar nu toți ajungem să ne pierdem rațiunea, autocontrolul, să ne lăsăm orbiți de furie și dominați de latura animalică. Cei care pierd în fața substratului emotiv ajung la știri. Unii dintre ei. Marea majoritate rămâne în anonimat, dar asta nu o face mai puțin importantă pentru comunitatea din care face parte sau pe care a dezechilibrat-o. Moral și social.

Dar toate aceste știri, toate aceste discuții la colț de stradă, la cafea, în pauza de prânz, sau la coada de la casă duc de fapt la instalarea unei depresii colective. Pentru că nu poți rămâne imun la ceea ce se întâmplă în jurul tău, și mai ales dacă micul (sau marele) incident se petrece în perimetrul tău de acțiune. Adică în zona în care locuiești sau activezi ca individ social.

Un lucru e cert: rațiunea celor slabi (de înger) de multe ori se vede învinsă de impus, de ura care se instalează în câteva secunde și de frică. Iar dacă aceste sentimente nu se canalizează și nu se materializează în știrile de la ora 5, apar frustrările. Iar odată instalată frustrarea, nefericirea este asigurată. Și trebuie scoasă la suprafață. Iar când iese, toată acea agresivitate acumulată în timp devine subiectul unui reporter sau al unei vecine mai curioase ori al vreunui coleg mai dornic de comunicare.

Dar după toate astea rămân …doar regretele.

Un zâmbet…

zambeteZâmbete de copii…fără nici un preț și fără nici un motiv. Îi dai o jucărie unui copil și l-ai făcut să zâmbească! Te-ai ascuns după ușă și i-ai făcut un simplu „bau” iar copilul deja intră într-o stare molipsitoare de râs. Îi trebuie atât de puțin pentru a-și arăta fericirea! Și ii trebuie și mai puțin pentru a provoca fericirea celor din jur.

Cu timpul pierdem această abilitate umană de a-i face pe ceilalți să zâmbească. Dar și mai grav, pierdem propriul zâmbet. Uităm să mai zâmbim, să mai fim fericiți, dar învățăm să disimulăm lucrul acesta. Învățăm să zâmbim fals, să ne prefacem, învățăm să ne ascundem în spatele încruntării. Zâmbetele politicoase iau încet încet locul sentimentelor adevărate, iar zâmbetele sincere devin din ce în ce mai rare.

De multe ori, dimineața, în drum spre muncă, îmi place să analizez fețele oamenilor. Fețe machiate, îngrijite, adormite, bărbierite, cu semne de cearșaf pe obraz, dar cu puțin chef de a se deplasa spre …unde o fi, cu puțină motivație de a face ceea ce trebuie să facă în următoarele ore. Foarte puțini zâmbind. Foarte mulți preocupați și triști. Sau indiferenți, absenți. Iar de e frig afară, mai niciunul zâmbitor.

Și mă gândesc cum am putea gestiona această emoție. Pentru că un zâmbet autentic e expresia unei emoții. Uneia pozitive din interiorul nostru. Venim pe lumea aceasta cu anumite cunoștințe, cu unele încorporate deja ”din fabrică”, iar aceste cunoștințe se bazează pe răspunsuri inconștiente la afecțiune, pasiune, durere, foame, uitare. Adică zâmbete și lacrimi.

Nimeni nu ne învață să zâmbim sau să plângem. Dar ne auto-educăm să nu mai zâmbim. Ca să nu mai menționez reprimarea plânsului. Ne lăsăm dominați de încruntare și tristețe, și nu încercăm să le combatem nicicum. Ni se pare imposibil să scoatem un zâmbet din suflet în timpul unei furtuni. Dar suntem capabili să disimulăm totul sub mantia unui zâmbet fals. Suntem curioși și plini de resurse antagonice.

Zâmbetul ne însoțește încă din primele zile. Nu putem exprima în cuvinte sentimentele, ceea ce simțim, dar putem transmite un zâmbet știrb înainte de orice alt sunet. Și culmea, devine molipsitor. Oricât de încruntat și preocupat ai fi, când un copil îți zâmbește este imposibil să îi reziști. Ceva se declanșează în creierul tău și instinctual începi să îi zâmbești. Poate că ar trebui să ne imaginăm mai des fețe de copii zâmbitori ca să re-învățăm a zâmbi la maturitate.

Probabil că simțim lipsa zâmbetului, probabil că inconștient vrem să îl vedem și să ”îl producem” mai des și atunci, ca rasă inteligentă ce suntem, am găsit un înlocuitor al sentimentului din interior care se traduce prin zâmbet la exterior… și am creat…umorul. Umorul care este capabil de a camufla orice alt sentiment. Sau gând.

Sfârșit de an

E vremea mesajelor de toate tipurile cu sănătate și belșug, e vremea urărilor copiate de la alții, impersonale și transmise mai mult din obligație socială decât din pur sentiment sărbătoresc. Dar e și vremea unor noi începuturi când de la anu´ nu mai fumez, nu mai plâng de ciudă, o să merg la sală, o să mănânc mai puțin, o să …și nu o să mai…

Dar înainte de a începe cu ceea ce va fi, să ne uităm un pic la ceea ce a fost. La ce s-a întâmplat în timpul scurs până la 31 decembrie. Ce împliniri și dezamăgiri am avut, cât am crescut și ce am realizat nou până acum, ce am făcut altfel decât până acum și ce am mai adăugat în tolba experienței. Să ne gândim și la persoanele noi pe care le-am cunoscut și care vrând, nevrând ceva au adus nou în viața noastră. Fiecare nou intrat în viața noastră aduce cu el automat ceva ce nouă ne lipsește. Așa că bine-veniți să fie noii veniți!

A fost și un an cu dureri necesare care duc până la urmă la modificări în profilul nostru psihologic. Dar și un an cu mici bucurii care adunate contribuie și ele la modificări în ADN-ul carismatic al fiecăruia.

Și cât de mândrii suntem de noi pentru ceea ce facem și am făcut!!

Ce îmi doresc și vă doresc și vouă este să fim contemporani cu noul an, să fim prezenți în viața noastră și să nu fim doar simpli spectatori ai propriei vieți, să avem curaj și atitudine să o înfruntăm și să participăm la fiecare moment al ei așa cum știm mai bine.

Vă las pentru că merg repede să îmi fac bagajul pentru noul an! Revelioniți-vă cum se cuvine!

Bucuria unei vederi

cutieDa, da….cred că am ceva ani de când nu am mai folosit cuvântul ”vedere” în contextul acesta. O vedere în căsuța poștală primită de la niște prieteni. Mi-a produs o enormă bucurie și nu numai pentru că și-au amintit de mine și de adresa mea, ci pentru conceptul în sine, pentru rememorarea unor sentimente ….de mult uitate. Asta a fost ca magdalena lui Proust, memoria involuntară care trezește în tine….emoții. Și m-am întrebat…încă mai există nostalgici care mai trimit cărți poștale prietenilor, familiei, celor dragi în fond? Și da, mai există! Am dovada!! Și mai există și timbre, și cutii poștale, și …voința și dorința de a surprinde.

Pentru că, ce înainte era un lucru banal și un mijloc de comunicare, azi a devenit surpriză, a devenit bucuria în sine. Fac parte din categoria persoanelor care se emoționează enorm cu astfel de lucruri. Simple, dar care te ating unde trebuie. Pentru că devin melancolică și pentru că un lucru atât de banal altădată, azi a devenit atât de rar. Dar și mult mai prețuit! De către mine cel puțin!

Pentru că a trimite o carte poștală e unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le poți face celor dragi. Împarți cu ei plăcerea pe care o simți în vacanța pe care o petreci acolo unde ești. Și le demonstrezi că nu ai uitat de prieteni și familie. Iar pentru expeditor încântarea pe care i-o produce căutarea celei mai potrivite imagini a locului vizitat trebuie să fie extraordinară. Strâmbi din nas gânditor în fața primei vederi ochite, mai dai o raită pe la magazinele de suveniruri, mai cauți și alte imagini și până la urmă, după ce vezi o mie de cărți poștale, tot pe prima o alegi, pentru că deja ți-a intrat la suflet, fără să îți dai seama,  în momentul în care ai văzut-o.

Mergi la poștă, cauți un timbru potrivit, te scotocești de adresa destinatarului…și apoi…îi dai drumul să zboare….către adresa viitorului proprietar.

Acesta, la rândul lui trece prin momente îndoielnice. Ajuns în fața cutei poștale, te gândești…iar plicuri cu facturi de plătit, iar vreo înștiințare de plată sau vreun flyer publicitar, iar vreo nouă afacere deschisă prin apropiere care încearcă să se promoveze punând anunțuri în cutiile poștale!? Scoți cheia de la cutiuța cu minuni, iar printre plicuri și hârtii colorate fără nici o legătură cu tine apare ea….vederea prietenilor tăi. Și în acel moment deja nu mai știi ce să faci, o întorci pe toate părțile (nu are decât două) și nu îți vine să crezi!! Și în drum spre ușa casei tale începi deja să deslușești ceea ce este. Și cititul scrisului de mână ți se pare destul de dificil de înțeles pentru că ai deja destul de mulți ani de când nu ai mai citit un scris de mână. Dar, în cele din urmă, după ce arunci o privire pe ultimele rânduri…și vezi că e semnată de A și C, o recitești și deja cuvintele încep să aibă sens și logică. Iar bucuria care începe să se instaleze în sufletul tău crește în aceeași măsură în care mintea ta procesează ceea ce ai în mână.

Și intrând pe ușa casei, mă gândesc cum astăzi se leagă de trecut printr-o simplă vedere.

Și instantaneu, niște versuri îmi invadează gândurile:

”Să-i amintiți vă rog frumos adresa mea
Când vă întâlniți cu fericirea
Casa cu flori , strada speranței la parter
O mai aștept și mai sper .. ”

Mulțumesc A și C!!

 foto