Când o să fiu mare

Oare există cineva care de copil să nu se fi întrebat ce vrea ”să se facă” când va fi mare? Era o întrebare de auto-cunoaștere și voință infantilă, care avea – pe vremea mea – răspunsul de doctoriță în cea mai mare proporție. Ei, eu nu vroiam ”să mă fac doctoriță” pentru că aveam o frică enormă de injecții. Eu vroiam să devin la o vârstă fragedă nici mai mult nici mai puțin decât astronaut. Mă fascinau stelele și spațiul. Îmi aduc aminte că ideea asta mi-a venit când, după participarea la o olimpiadă, am fost într-o vizită de cunoaștere la Planetariu și am rămas fascinată de felul în care te puteai pierde printre stele dacă începeai să te uiți profund la ele. Recunosc că și în ziua de azi am rămas cu această fascinație pentru ”pierderea” interstelară/interplanetară.

Apoi m-am mai calmat, am stat și m-am mai gândit că e puțin probabil să ajung vreodată să zbor într-o capsulă în afara spațiului terestru, cu toate că de multe ori parcă vedeam de pe geamul navei pământul cum se îndepărtează. Mă descuraja și faptul că toți copiii din jurul meu vroiau să devină doctorițe sau milițieni. M-am gândit că îmi trebuie multă pregătire, că e mult de muncă. Și eram cam puturoasă. Vroiam ceva mai ușor. Și așa am trecut la următoarea ”carieră”.

Crescând și începând să citesc destul de multe cărți, îmi găsisem alt ideal în viață: vroiam să mă fac spion. Mă fascina ideea de a călători, de a vorbi cu cineva și de a trage cu urechea și cu ochiul la ceea ce era în jur. Eram atrasă de ușurința cu care personajele mele își schimbau identitatea și cu care puteau vorbi nu știu câte limbi străine la perfecție. Erau idealul meu de aspect și formă fizică în care se aflau. Îmi doream să devin ca ele, să fiu capabilă să-i spionez pe ceilalți fără a-și da seama. Din toate astea am rămas cu …admirația pentru spioni. Sau pentru scriitorii care le dădeau viață. Încă nu m-am decis. Pentru că frica de tortură a fost mai mare decât dorința de a deveni spion.

Și din cele două cariere prolifice ale copilăriei mele s-a ales praful. Dar inocența vârstei și nostalgia acelei perioade în care îmi făceam un plan profesional bine conturat au rămas.

Lasă un răspuns