Arhive autor: Patricia B.

Zi ploioasă de iarnă

rain1Mă trezesc târziu, pentru că fiind întunecat din cauza ploii, ochii mei nu percep lumina, iar creierul meu nu își dă seama de cam cât ar fi ceasul. Faza cu ceasul biologic nu prea funcționează la mine. Și cum e duminică, am resetat toate ceasurile pe care le-aș putea avea în dotare.

Așadar, mă trezesc târziu. Îmi fac nelipsita cafea și …. privesc pe geam. Ce deprimant!! Nu îmi vine să cred că aseară era așa de plăcut afară, că vroiam să fac atât de multe azi, multe adică să umblu pe străzi, pe la prieteni, să iau cafeaua prin oraș… chestii care țin de uscat, nu? Dar ploaia a avut grijă de planurile mele. E curios cum natura ne influențează psihicul, starea de bine, dorința de a face cât mai multe, nivelul de socializare și zâmbetul de pe buze. Mie mi-a pierit când am văzut cum ploua afară. Si cât de frig era!

Așa că …îmi iau cana de cafea și mă cocoț în vârful canapelei. Savurez cafeaua și îmi aduc aminte de cât de bună e. La ibric și făcută de mine. A fost nevoie de o zi ploioasă ca să îmi aduc aminte de gustul cafelei. Pentru că nu prea am timp să savurez cafeaua acasă. Ci doar să o beau pe fugă dimineața.

Cufundată cum eram în mireasma cafelei, îmi dau seama că am mintea deschisă. Nu e preocupată cu înlocuirea planului de ieri. Pentru că nu prea am chef de nimic. Lenea și ploaia fac pereche bună. Perechea ideală mai ales iarna. Și cum deja orele se scurg și eu încă sunt pe canapea, mă gândesc să fac totuși ceva productiv. Să scot ceva beneficiu de pe urma ei. Că doar nu oi pierde ziua doar pentru că afară plouă.

Încep să îmi fac un plan de studiu pe care știu că nu-l voi respecta, pentru că mereu încep multe și termin ..și mai multe. Încep să vorbesc cu lumea, o altfel de socializare, nu cea vizuală, ci cea verbală, încep să dau telefoane, nu multe, că nu am prea mult chef de vorbă (acea lene care se instalează cu stropii de ploaie), mai caut câte o carte, câte un film, mai văd ce s-a mai petrecut prin lumea însorită…. și curios…dar când mă uit iar pe fereastră e soare afară.

Așa că fără să vreau și fără să vrea, natura până la urmă și-a amintit și de mine și de planurile mele de ieri, care ce-i drept, vor suferi o ușoară modificare și adaptare la timpul care a mai rămas.

Mă ridic pentru că deja mi-a amorțit corpul în starea plouată în care i-am impus să stea de când s-a trezit!

Când Morfeu nu vrea să vină pe la tine

Se poate întâmpla, uneori mai des, alteori doar din când în când, ca Morfeu să își nege apariția lui nocturnă, iar tu să petreci una din nopțile tale cele mai albe de la începutul anului…în așteptarea unui somn care nu vrea să se instaleze. Ce-i de făcut în cazul ăsta? Și ce-i de făcut mai ales când știi sigur că va veni mai spre dimineață, cu foarte puțin timp înaintea soneriei alarmei de la deșteptător.

Dar deja, de la o anumită vârstă încolo, știi cum funcționează aceste nopți albe, și nu are nici un sens să încerci să te convingi că dacă începi cu număratul oilor, îți va ieși pasența. Nu, vei începe să numeri oi, iar de la a zecea încolo devii una dintre ele.  Adică pierdută în neantul întunericului, fără nici un drum și fără nici un motiv de a fi încă trează la două dimineața când la 7 ar trebui să sune ceasul.

Așa că, încerci să nu mai fii ridicola conștientă a subconștientul tău, și o lași baltă cu numărătoarea și te pui pe gândit. Dar când rotițele neuronale încep să se pună în funcțiune, nici că mai ai vreo șansă să mai prinzi vreo oră de somn.

Și te gândești, oare cine o fi vinovatul pentru această stare de veghe care nu vrea să mă abandoneze în totalitate? Și începi să faci o retrospectivă superficială a zilei ca să vezi dacă descoperi ceva care să te fi putut afecta emoțional până în punctul de a nu te lăsa să dormi. Nu găsești nimic, și treci la retrospectiva zilei anterioare. Nimic! Și treci la săptămână și dintr-o dată îți dai seama că de fapt … nu e nimic înregistrat în conștiința ta care să îți provoace această noapte. Și totuși, Morfeu nu vine.

Și încerci să te relaxezi, obosită fiind de atâta alergat la orizontală prin întunericul vieții și încerci să îți lași mintea liberă de orice tip de gând, pentru că nu are nici un sens să îi mai dai târcoale, și fără să vrei parcă te scufunzi în lumea onirică. Începi să îți pierzi șirul gândurilor, începi să te simți din ce în ce mai grea, parcă începi să pierzi încet încet controlul propriei minți, amorțeala specifică preinstalării somnului parcă începe să pună stăpânire pe corpul tău, și fără să îți dai seama treci pragul …viselor.

Și când ești cea mai fericită …sună alarma! Deșteptarea, că urmează o altă zi superbă!

Sfârșit de an

E vremea mesajelor de toate tipurile cu sănătate și belșug, e vremea urărilor copiate de la alții, impersonale și transmise mai mult din obligație socială decât din pur sentiment sărbătoresc. Dar e și vremea unor noi începuturi când de la anu´ nu mai fumez, nu mai plâng de ciudă, o să merg la sală, o să mănânc mai puțin, o să …și nu o să mai…

Dar înainte de a începe cu ceea ce va fi, să ne uităm un pic la ceea ce a fost. La ce s-a întâmplat în timpul scurs până la 31 decembrie. Ce împliniri și dezamăgiri am avut, cât am crescut și ce am realizat nou până acum, ce am făcut altfel decât până acum și ce am mai adăugat în tolba experienței. Să ne gândim și la persoanele noi pe care le-am cunoscut și care vrând, nevrând ceva au adus nou în viața noastră. Fiecare nou intrat în viața noastră aduce cu el automat ceva ce nouă ne lipsește. Așa că bine-veniți să fie noii veniți!

A fost și un an cu dureri necesare care duc până la urmă la modificări în profilul nostru psihologic. Dar și un an cu mici bucurii care adunate contribuie și ele la modificări în ADN-ul carismatic al fiecăruia.

Și cât de mândrii suntem de noi pentru ceea ce facem și am făcut!!

Ce îmi doresc și vă doresc și vouă este să fim contemporani cu noul an, să fim prezenți în viața noastră și să nu fim doar simpli spectatori ai propriei vieți, să avem curaj și atitudine să o înfruntăm și să participăm la fiecare moment al ei așa cum știm mai bine.

Vă las pentru că merg repede să îmi fac bagajul pentru noul an! Revelioniți-vă cum se cuvine!

Bucuria unei vederi

cutieDa, da….cred că am ceva ani de când nu am mai folosit cuvântul ”vedere” în contextul acesta. O vedere în căsuța poștală primită de la niște prieteni. Mi-a produs o enormă bucurie și nu numai pentru că și-au amintit de mine și de adresa mea, ci pentru conceptul în sine, pentru rememorarea unor sentimente ….de mult uitate. Asta a fost ca magdalena lui Proust, memoria involuntară care trezește în tine….emoții. Și m-am întrebat…încă mai există nostalgici care mai trimit cărți poștale prietenilor, familiei, celor dragi în fond? Și da, mai există! Am dovada!! Și mai există și timbre, și cutii poștale, și …voința și dorința de a surprinde.

Pentru că, ce înainte era un lucru banal și un mijloc de comunicare, azi a devenit surpriză, a devenit bucuria în sine. Fac parte din categoria persoanelor care se emoționează enorm cu astfel de lucruri. Simple, dar care te ating unde trebuie. Pentru că devin melancolică și pentru că un lucru atât de banal altădată, azi a devenit atât de rar. Dar și mult mai prețuit! De către mine cel puțin!

Pentru că a trimite o carte poștală e unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le poți face celor dragi. Împarți cu ei plăcerea pe care o simți în vacanța pe care o petreci acolo unde ești. Și le demonstrezi că nu ai uitat de prieteni și familie. Iar pentru expeditor încântarea pe care i-o produce căutarea celei mai potrivite imagini a locului vizitat trebuie să fie extraordinară. Strâmbi din nas gânditor în fața primei vederi ochite, mai dai o raită pe la magazinele de suveniruri, mai cauți și alte imagini și până la urmă, după ce vezi o mie de cărți poștale, tot pe prima o alegi, pentru că deja ți-a intrat la suflet, fără să îți dai seama,  în momentul în care ai văzut-o.

Mergi la poștă, cauți un timbru potrivit, te scotocești de adresa destinatarului…și apoi…îi dai drumul să zboare….către adresa viitorului proprietar.

Acesta, la rândul lui trece prin momente îndoielnice. Ajuns în fața cutei poștale, te gândești…iar plicuri cu facturi de plătit, iar vreo înștiințare de plată sau vreun flyer publicitar, iar vreo nouă afacere deschisă prin apropiere care încearcă să se promoveze punând anunțuri în cutiile poștale!? Scoți cheia de la cutiuța cu minuni, iar printre plicuri și hârtii colorate fără nici o legătură cu tine apare ea….vederea prietenilor tăi. Și în acel moment deja nu mai știi ce să faci, o întorci pe toate părțile (nu are decât două) și nu îți vine să crezi!! Și în drum spre ușa casei tale începi deja să deslușești ceea ce este. Și cititul scrisului de mână ți se pare destul de dificil de înțeles pentru că ai deja destul de mulți ani de când nu ai mai citit un scris de mână. Dar, în cele din urmă, după ce arunci o privire pe ultimele rânduri…și vezi că e semnată de A și C, o recitești și deja cuvintele încep să aibă sens și logică. Iar bucuria care începe să se instaleze în sufletul tău crește în aceeași măsură în care mintea ta procesează ceea ce ai în mână.

Și intrând pe ușa casei, mă gândesc cum astăzi se leagă de trecut printr-o simplă vedere.

Și instantaneu, niște versuri îmi invadează gândurile:

”Să-i amintiți vă rog frumos adresa mea
Când vă întâlniți cu fericirea
Casa cu flori , strada speranței la parter
O mai aștept și mai sper .. ”

Mulțumesc A și C!!

 foto

Dincolo de gunoaie…

Recent, una dintre marile capitale ale Europei a fost invadată de gunoaie. Nu, nu din cauza consumismului dus la extrem, ci din cauza unei greve a personalului responsabil cu curățenia orașului. Adică a gunoierilor.

Și când vezi munții de mizerie care nu se mai termină și te invadează te gândești la importanța acestor oameni în ziua de azi. Oameni care sunt stigmatizați de către societate din diverse motive mai mult sau mai puțin credibile ori bine fondate. Dar, înainte de a-i stigmatiza, înainte de a-i cataloga după ”uniforma” pe care o poartă, ar trebuie să ne gândim la ceea ce fac de fapt și ar trebui să le prețuim mai mult munca.

Muncă pe care, în mare parte, noi le-o dăm, ce-i drept, cu tot ceea ce aruncăm. Și aruncăm enorm de mult și de multe. Nu știu când a fost ultima dată când v-ați făcut un inventar al gunoiului produs și la conștientizarea acestui lucru. De la mâncare, resturi de mâncare, produse cumpărate care au expirat în frigider fără ca măcar să ne fi atins de ele, la etichete, tichete, cartoane, cutii, capsule, haine uzate sau care nu ne mai vin sau care pur și simplu nu ne mai plac, încălțăminte care nu ne mai este de folos, sticle, pahare de unică folosință, bețișoare de amestecat cafeaua de la automatul de cafea, bețișoare de orice natura, resturi menajere, gumă de mestecat, chiștoace și orice altceva vă mai poate trece prin minte. Sau prin punga de gunoi.

Și ce e drept, toate astea sunt rezultatul erei în care trăim. Pentru că o economie, ca să funcționeze în ziua de azi, are nevoie inevitabil de a se descotorosi de produsele de dinaintea apariției altora – reînnoite sau nu, îmbunătățite sau nu.

Și cum ne descotorosim de un produs de orice natură? Îl aruncăm sau îl dăm altcuiva, care la rândul său va ajunge să îl arunce într-o bună zi. Și tot acest circuit natural al economiei consumiste se traduce și se reduce la gunoi. (A nu se scoate cuvântul gunoi din context!)

Iar acest gunoi, vrem nu vrem, trebuie strâns, recoltat de cineva. Pentru că noi, așa cum este desenată societatea, nu putem face acest lucru. Nu îmi pot lua frumușel punguța cu reziduuri și să o duc…unde? O duc la primul tomberon. Dar nu la groapa de gunoi. Știți vreuna prin apropiere? Și dacă am face toți acest lucru…groapa de gunoi cred că ar deveni un stat în stat cu ierarhie și putere politică. Pentru că nu cred că ar fi ușoară organizarea umană și reziduală. Dar să revenim…

Ceea ce puțini ajungem să ne dăm seama e că acești oameni – cei de la salubritate – sunt de fapt paznicii sănătății publice. Pentru că mirosul și deșeurile aruncate de noi, oamenii, pot deveni hrană și punct de atracție pentru alte specii pământene…șobolani, câini, pisici etc. Ca să nu mai zic de flora bacteriană și virusurile care își găsesc în deșeuri mediul propice dezvoltării. Și pentru a nu fi invadați de alte specii mai adaptabile mirosului și hranei, avem nevoie de cineva care să curețe. Sau mai bine zis să ne curețe. Și să ne faciliteze viața fără complicațiile unor boli care acum câteva secole (nu multe ce-i drept) făceau ravagii prin Europa. Și avem nevoie de eficiența și eficacitatea acestor oameni.

Dar de ce producem atât de mult gunoi? Păi, din comoditate în primul rând, aș zice eu. În secolul vitezei, în secolul în care timpul are o altă valoare, în care nu ai timp să speli vasele, nu ai timp să faci mâncare, nu ai timp să faci o cafea, nu ai timp să repari o șosetă, să coși o bluză sau un nasture, să pui un flec la un pantof, să repari un televizor sau mai știu eu ce altceva, ai timp de … cumpărături. E surprinzător, dar ai timp de cumpărături compulsive, de lucruri care nu îți sunt de folos și indispensabile, dar care îți ușurează ritmul frenetic al zilei. Sau așa credem. Și multe lucruri pe care le cumperi, le cumperi pentru că îți este „atacat” sistemul senzorial și perceptiv.

Dar, pentru a nu se lăsa mai prejos, la toate aceste gunoaie, natura își spune și ea cuvântul. Nu numai natura umană, prin evoluție produce gunoi (din ce în ce mai mult gunoi), ci și natura însăși își pune amprenta pe producerea anumitor resturi nefolositoare, să îi zicem, într-un moment al ciclului repetitiv pe care îl are. De la frunzele căzute toamna, la resturile păsărilor, animalelor fără stăpân care fac parte din peisajul orașului sau orice alt reziduu natural.

Dar toate aceste componente de care natura, în succesiunea ei, se descotorosește, sunt parte componentă a ei. Și cu toate astea, avem nevoie ca frunzele – ca să nu enumăr și resturile fiziologice ale animalelor și păsărilor – să fie strânse de pe străzile orașelor, pentru că noi – oamenii – am schimbat sau am modificat habitatul tuturor vietăților și plantelor care ne înconjoară. Un scurt exemplu – cimentul a luat locul pământului care avea nevoie de plapuma de frunze peste iarnă și de îngrășămintele naturale rezultate din arderile interne ale aparatului digestiv (de orice origine).

Iar dincolo de toate aceste gunoaie rămân … locuri de muncă…

Viața

Is anybody out thereSinguri. Până acum, atât cât pot eu cunoaște, suntem cam singuri în universul ăsta. Dar oare așa să fie? Chiar să nu mai existe o altă formă de viață în universul acesta nemărginit și enigmatic? Până la proba contrarie…aș putea zice că nu. S-a tot vehiculat ideea de vizite din alte galaxii, de vizite extra-terestre, și chiar dacă eu nu am făcut cunoștință cu aceste personaje, nu cred că nu e și o urmă de adevăr pe undeva. Și nu cred că voi avea onoarea în viața asta de a cunoaște alte specii în afara celor pământene (și nici pe cele pământene nu le voi cunoaște pe toate).

Dar asta nu mă împiedică să nu mă gândesc la alte lumi, cu toate că mintea mea e destul de limitată la experiența, stimulii și la cunoștințele pe care le dobândește în mediul în care se dezvoltă. Intră în joc creativitatea și imaginația, dar oricât de departe ai putea zbura cu gândul, nu poți ști cu certitudine ce e dincolo de atmosfera terestră. Și inevitabil apar întrebări, dar toate întrebările sunt relaționate cu orânduirea pământeană. Întrebări de genul: cum comunică, pentru că până și pentru o specie superioară sau inferioară nouă, comunicarea e esențială. Ce mediu de transmitere informațională folosesc celelalte specii – și le numesc specii pentru a reduce termenii. Cum simte acea specie e iar esențial, zic eu. Ca să nu mai vorbesc de emoții și de curiozități (oare oi coincide în acest moment cu un alt specimen extra-terestru care scrie și se întreabă același lucru ca mine fix în acest timp în care o fac eu?). Oare au instincte ca și noi? Și se lasă ghidați de ele? Au aceeași idee de corp fizic și mental? Aș mai fi curioasă ce fel de literatură au și pe ce se bazează. Și bineînțeles, cred că rețelele de socializare sunt cu totul altele decât cele cunoscute nouă.

Dar o mare enigmă a mea e cea legată de geneză. Unii dintre noi suntem preocupați de acest lucru: de unde venim și încotro ne îndreptăm. Și ne ghidăm pașii conform credințelor personale. Oare, dincolo de această lume pământeană există această preocupare? Preocupare a genezei, a primei faceri, a primei nașteri și a primei întrebări? Și mai presus de toate, cum este percepută această idee? Au zei cărora să li se închine, au conștiință spirituală?

Și cum bine se știe (cel puțin la nivel pământean), o civilizație are și un nivel progresiv care s-ar putea traduce prin evoluție științifică. Evoluția medicală iar e o cheie importantă în dezvoltarea rasei și în perpetuarea speciilor. Încotro se îndreaptă aceste civilizații? Care e rolul lor în univers? (Nu că l-aș fi găsit pe al nostru ca să mă întreb de al lor).

Și oare ce preocupări or avea în timpul liber? Iar acum, odată cu această întrebare,  ideea de timp liber mi se pare ciudată. Pentru că timpul liber nu există. Dar revenind, ce or face când nu fac nimic? Mmm, nici asta nu sună prea bine, nu? Oare or avea timp să perceapă timpul? Cunosc această noțiune, cea a timpului? Cum și la ce se raportează viața lor? Viața lor…care nu știu cum e cuantificată și cât de lungă poate fi. Și nici măcar nu îmi pot imagina acest lucru.

foto

Ascultându-i pe ceilalți

O discuție la telefon…da, recunosc, astăzi am ascultat discuția unei persoane din autobuz care se afla în spatele meu. Dar am ascultat-o pentru că mi-a atras atenția în primul rând prin tonul vocii. Nu, nu era tipica persoană care să țipe sau cu glas strident sau isterică (de astea sunt sătulă și nu merită pomenite …sau poate da, dar altădată), ci mai degrabă acel glas cald, care fără să aibă vreo intenție de a atrage … auzul…îl cucerește. Era al unei domnișoare. Și da, era o discuție cu persoana iubită. Îi cer scuze că am ascultat, dar m-au fascinat cuvintele ei, și felul cum le rostea. Am auzit pentru prima dată în viața reală un discurs de susținere al unui punct de vedere rănit foarte bine argumentat și pe un ton cald, dar fără vaiete și plânsete, ci demn. Am simțit demnitatea unei femei când își justifică decizia și nesiguranța pe care i-o transmitea cealaltă persoană. Și sincer, parcă eram la o piesă de teatru, atât de fluidă era rostirea ei. O piesă de teatru fără scenă și mai ales fără scene.

Și da, era supărată, și era vorba despre o discuție de ruptură a relației. Și da, o făcea la telefon, dar nu pentru că nu ar fi avut curajul să vorbească în fața celeilalte persoane despre sentimentele ei, ci pentru că de la capătul celălalt i se spunea să vorbească, deși era în drum spre …dragostea ei. Și îi reproșa că ieri a avut senzația că a fost mințită, că aștepta reacția respectivei persoane și că ceea ce a văzut din atitudinea ei a pus-o pe gânduri. Și că nu știa dacă era altcineva la mijloc, o a treia persoană, dacă a fost mințită și nu avea cum să afle lucrul ăsta, decât bazându-se pe intuiția ei și pe sentimentele ei și pe atitudinea celeilalte persoane față de propria ei persoană. Și nu cerea decât adevărul, oricare ar fi fost acela.  Pentru că avea impresia că undeva era o omisiune, o mică neînțelegere sau o mică – mare minciună. Și recunoștea că habar nu avea ce va face cu adevărul în cazul în care ar exista o a treia persoană (pentru că totul se învârtea în jurul acestui subiect), dar că merita acel adevăr. Atât. Nu cerea nimic mai mult, nici scuze, nici detalii, nici argumente pro sau contra. Decât dreptul ei la adevăr și la a decide ce va face cu el (cu adevărul). Și repeta în continuu că nu e corect din partea ei să rămână lângă persoana iubită având îndoieli, pentru că pentru ea asta înseamnă minciună, înseamnă a nu fi cinstit față de celălalt. Și cum nu putea afla adevărul oricât i se insista pe tema asta, luase hotărârea de a se despărți. Nu suporta minciuna și nu suporta îndoiala și mai ales nu suporta terenurile mișcătoare. Adevărul e că atunci când deja viermișorul îndoielii își face apariția, nimic nu mai poate opri gaura pe care o va forma.

Dar …a venit stația mea și a trebuit să cobor. Din curiozitate și mai ales din dorința de a pune chip acelei voci, când am coborât m-am uitat la ea. Și am avut surpriza să constat că era tipica persoană căreia vocea și chipul nu îi sunt în concordanță. Părea fata rebelă, rasă pe jumătatea capului, îmbrăcată neglijent, dar la modă. Cum aparențele pot înșela de multe ori….

Și da, persoana iubită cu care vorbea era ….

Și da, a fost una din acele convorbiri care, cu tot respectul pentru intimitate, merită ascultate. Pentru că îți lasă un gust dulce, un gust al demnității pe care mulți uităm că o mai avem. Chiar dacă e prin telefon! Și chiar dacă nu am dat toate detaliile…

Sentimente … emoții

Emotii si sentimenteV-ați putea imagina viața fără sentimente și emoții? Cred că toți suntem tentați să răspundem cu …daaa, mai ales atunci când trecem printr-o perioadă de dezorientare. Dar gândindu-mă mai bine, după primul impuls de a spune „da”…încă mă mai gândesc.

Emoțiile fac parte din viața noastră de zi cu zi, fac parte din noi și ne definesc ca și entitate, fac parte din evoluția noastră, din forma noastră de a ne relaționa cu ceilalți, ne marchează pașii în viață, sunt cele care până la urmă ne conduc pe drumul pe care îl alegem și ne condiționează reacțiile. Pe parcursul evoluției noastre avem parte de emoții pozitive, care ne dau avânt, ne impulsionează spre noi descoperi interioare sau exterioare, care ne motivează, care ne fac să deschidem alte uși ale cunoașterii, dar și de emoții toxice, care dezvoltă latura introspectivă a personalității noastre, dar și care ne limitează ca și personalități.

Una dintre emoțiile toxice cred că e singurătatea, această boală care afectează una din zece ființe umane și care este „holul” de intrare în depresie, stres sau gelozie. Singurătatea este de altfel acel sentiment care nu ne lasă să fim fericiți și care alterează ceea ce avem mai important ca ființă: echilibrul nostru interior.

De multe ori, deciziile pe care le luăm sunt condiționate de starea noastră de spirit. De-a lungul evoluției noastre suntem influențați de euforie, de iubire, de simpatie, de încredere, de mândrie, dar și de frustrare, frică, tristețe, ură, disprețuire, invidie, plictiseală, vinovăție, indignare. Și unde mai pui că ajungem să depindem foarte mult de curiozitatea noastră, acest mare catalizator evolutiv. Până și perceperea lumii înconjurătoare ne este influențată de aceste stări. Ajungem să fim ceea ce suntem datorită acestor stări.

Emoțiile sunt catalogate a face parte din cunoașterea intuitivă, iar noi suntem învățați a avea mai multă încrede în cunoașterea rațională. Dar până la urmă, ambele cunoașteri sunt cele care ne fac să fim ceea ce suntem….adică oameni. Emoțiile și sentimentele sunt acel ceva care se petrece în interiorul nostru și care de multe ori este imposibil de interpretat. Și ce este și mai frumos, că de multe ori nu există cuvinte pentru a putea exprima ceea ce simți, pentru a putea defini starea din interiorul tău. Încercăm să căutăm cuvinte pentru a transpune literal ceea ce credem că pot simți și alții și ne dăm seama că semantica cuvântului e destul de săracă în comparație cu sentimentul trăit.

Și atunci vine întrebarea…cum aș putea trăi fără ele? Simplu…fiind …robot…

sursă foto

Evoluție și involuție

Niciodată un ajungem să fim pe deplin mulțumiți cu ce avem. Nici bine ajunși pe această lume începem să cerem și să refuzăm diferite forme existențiale pe care apoi le dăm în schimbul altora. Începem prin a chițăi după nu știu ce jucărie de exemplu, pe care atunci când o avem în mână …pur și simplu o aruncăm. Obiectiv atins! Mergem după altul.

Creștem și odată cu înaintarea pe drumul fără întoarcere al maturității începem să ne schimbăm obiectivele. Vrem mai mult! Și mai des! Și constant! Începem cu fel de fel de obiective în școală…cu premii, medalii, întreceri etc. Urmează o serie de pregătiri și inițieri în ale vieții fapte, apoi o întreagă luptă interioară de autocunoaștere în care ne dorim să fim influenți, să fim luați în seamă, să ne spunem părerea, să ne batem cu pumnul în piept că suntem cei mai tari și cei mai bravi. Ajungem să credem că până și lumea poate fi a noastră! Și ne dorim acest lucru, numai că realizăm pe parcurs că nu suntem chiar buricul universului, că nu tot ce zboară se mănâncă și așa, încet, încet încep lecțiile adevărate de viață. Ne-o luăm din ce în ce mai des pe coajă, suntem aduși cu picioarele pe pământ forțat, iar idealurile noastre se văd din ce în ce mai clare. Sau nu. Depinde de dioptriile pe care le avem de-a lungul vieții.

Și atunci încep marile proiecte și planuri de acțiune. Căci până acum au fost doar ”copilărisme”. Începem să ne gândim serios la ceea ce vrem să fim și să avem. Putere și posesie (a fi și a avea)! Și începe urcarea. Pe scări! Căci de luăm liftul s-ar putea să avem o pană …de curent și să rămânem între etajele cunoașterii sau să se rupă un cablu și să cădem în prăpastia celor care au vrut să o ia pe scurtătură.

Când deja vezi că urci treaptă cu treaptă și totul merge așa cum ți-ai propus, ideea de scară își pierde valoarea. Parcă nu ne mai face cu ochiul, nu ne mai atrage, nu ne mai incită, și începe să se deterioreze. Uităm că în urmă cu ceva timp ne doream cu ardoare nu știu ce țintă (fizică sau materială) și eram în stare să facem orice pentru a o atinge. Când se întâmplă grozăvia, totul se transformă în banalitate.

Dar în același timp în care ne dăm seama că am ajuns să avem ceea ce ne doream și că nu mai e deloc interesant, începem de fapt drumul spre un alt obiectiv. Sunt persoane care nu se abat de pe scara lor, preferă comoditatea drumului deja cunoscut, iar altele care vor să încerce și altă tipologie „scăristică”. Dar și unul și altul sunt în urcare și în atingerea unor obiective. Pe care le vor atinge și pe care, în momentul în care o vor face, vor dori altceva. Pentru că niciodată nu ne mulțumim cu ce avem. E parte a cunoașterii depășirea țelurilor propuse inițial.

Pentru unii viața nu e decât un lung șir de obiective atinse. Un plan pus la punct pentru a atinge niște scopuri și dezvoltat pe măsură ce se cimentează o bază.

Dar între timp, ocupați fiind cu atâta planificare și privire în perspectivă uităm să mai și trăim. Uităm că de fapt nu suntem proiectul nimănui și că nu avem termene limită pentru a finaliza capitole. Doar trebuie să ne facem datoria de a trăi.

Toamna

Încep să strâng, să împachetez cam tot ce m-a însoțit de-a lungul verii. Sandale, papuci, costume de baie, rochițe, fustițe, bluzițe, prosoape, soare, plajă, amintiri și să le bag pe fiecare acolo unde ar sta mai bine…peste iarnă. Cel mai ușor e să încep cu partea exterioară, cu lucrurile. Le iau frumos, le spăl, le împachetez și le bag la păstrat. Mai și arunc din ele. Pe cele pe care nu le mai folosesc sau s-au deteriorat. Cam la fel ar trebui să fac și cu partea interioară. Să o iau frumos de la începutul căldurii…cam cu ce am trăit de la venirea verii, să spăl cam tot ce este murdar și să rămân cu curățenia unor amintiri frumoase. Să arunc ce nu îmi mai e de folos la coșul memoriei, să împachetez ceea ce merită păstrat și să las afară ceea ce încă îmi mai e de folos. Iar restul…pus bine. Numai că nu am memorie de elefant, și mai uit pe unde le pun. Așa că recurg la mici șiretlicuri. Iar pe unele amintiri am încercat să le transpun în poze (și curios, sunt însoțite și de lucrurile de vară), pe altele  le transpun în litere și cuvinte. Cum e să îți transcrii amintirile în litere? Greu, pentru că dacă nu o faci pe moment, intervine uitarea, îndulcirea situațiilor trăite, altele tind să se amplifice, și așa…încetul cu încetul cam tot trecutul este rescris într-o altă viziune. Dar asta nu mă împiedică să rămân cu versiunea mea a amintirilor mele.

Și așa, odată cu venirea toamnei, mă apuc de curățenie. O curățenie a spațiului în care mă aflu și a mea interioară. Încerc să fac loc altor…situații. Atât în jurul meu cât și în interiorul meu. E timpul altor proiectele, altor începuturi, e timpul unei treceri. Vara o consider ca pe o perioadă de frânare interioară, ca pe o relaxare, ca pe o pauză, ca o vacanță. Nu prea îmi fac planuri, doar o folosesc pentru a mă odihni. Psihic. Toamna e ca o renaștere, ca o foaie albă pe care încep să aștern …diverse. Sunt un pic inversul naturii. Ea se pregătește de hibernare, iar eu de noi începuturi. Și ca și natura, nu am un plan bine definit. Am idei. Și voința schiței. Și tare curioasă sunt să văd anul ăsta ce mai punctez și încotro mă mai îndrept.