Ascultându-i pe ceilalți

O discuție la telefon…da, recunosc, astăzi am ascultat discuția unei persoane din autobuz care se afla în spatele meu. Dar am ascultat-o pentru că mi-a atras atenția în primul rând prin tonul vocii. Nu, nu era tipica persoană care să țipe sau cu glas strident sau isterică (de astea sunt sătulă și nu merită pomenite …sau poate da, dar altădată), ci mai degrabă acel glas cald, care fără să aibă vreo intenție de a atrage … auzul…îl cucerește. Era al unei domnișoare. Și da, era o discuție cu persoana iubită. Îi cer scuze că am ascultat, dar m-au fascinat cuvintele ei, și felul cum le rostea. Am auzit pentru prima dată în viața reală un discurs de susținere al unui punct de vedere rănit foarte bine argumentat și pe un ton cald, dar fără vaiete și plânsete, ci demn. Am simțit demnitatea unei femei când își justifică decizia și nesiguranța pe care i-o transmitea cealaltă persoană. Și sincer, parcă eram la o piesă de teatru, atât de fluidă era rostirea ei. O piesă de teatru fără scenă și mai ales fără scene.

Și da, era supărată, și era vorba despre o discuție de ruptură a relației. Și da, o făcea la telefon, dar nu pentru că nu ar fi avut curajul să vorbească în fața celeilalte persoane despre sentimentele ei, ci pentru că de la capătul celălalt i se spunea să vorbească, deși era în drum spre …dragostea ei. Și îi reproșa că ieri a avut senzația că a fost mințită, că aștepta reacția respectivei persoane și că ceea ce a văzut din atitudinea ei a pus-o pe gânduri. Și că nu știa dacă era altcineva la mijloc, o a treia persoană, dacă a fost mințită și nu avea cum să afle lucrul ăsta, decât bazându-se pe intuiția ei și pe sentimentele ei și pe atitudinea celeilalte persoane față de propria ei persoană. Și nu cerea decât adevărul, oricare ar fi fost acela.  Pentru că avea impresia că undeva era o omisiune, o mică neînțelegere sau o mică – mare minciună. Și recunoștea că habar nu avea ce va face cu adevărul în cazul în care ar exista o a treia persoană (pentru că totul se învârtea în jurul acestui subiect), dar că merita acel adevăr. Atât. Nu cerea nimic mai mult, nici scuze, nici detalii, nici argumente pro sau contra. Decât dreptul ei la adevăr și la a decide ce va face cu el (cu adevărul). Și repeta în continuu că nu e corect din partea ei să rămână lângă persoana iubită având îndoieli, pentru că pentru ea asta înseamnă minciună, înseamnă a nu fi cinstit față de celălalt. Și cum nu putea afla adevărul oricât i se insista pe tema asta, luase hotărârea de a se despărți. Nu suporta minciuna și nu suporta îndoiala și mai ales nu suporta terenurile mișcătoare. Adevărul e că atunci când deja viermișorul îndoielii își face apariția, nimic nu mai poate opri gaura pe care o va forma.

Dar …a venit stația mea și a trebuit să cobor. Din curiozitate și mai ales din dorința de a pune chip acelei voci, când am coborât m-am uitat la ea. Și am avut surpriza să constat că era tipica persoană căreia vocea și chipul nu îi sunt în concordanță. Părea fata rebelă, rasă pe jumătatea capului, îmbrăcată neglijent, dar la modă. Cum aparențele pot înșela de multe ori….

Și da, persoana iubită cu care vorbea era ….

Și da, a fost una din acele convorbiri care, cu tot respectul pentru intimitate, merită ascultate. Pentru că îți lasă un gust dulce, un gust al demnității pe care mulți uităm că o mai avem. Chiar dacă e prin telefon! Și chiar dacă nu am dat toate detaliile…

Lasă un răspuns