Adevăruri rostogolite

resume-liesAm tot auzit că minciuna nu e decât un adevăr spus altfel. Și că adevărurile pure nu există. Totul este subiectiv. Și totul are o scuză și o interpretare. Și dacă nu o are, o inventăm pe moment, pentru că suntem așa de adaptabili la realitate.

Dar când apare într-adevăr minciuna? Și ce e minciuna în realitate? S-au tot dat definiții despre minciună și se tot caută explicații pentru ea. Oare de ce se insistă atât de mult pe tema asta?

De mici copii suntem învățați că minciuna are picioare scurte, că adevărul iese mereu la suprafața etc, etc. S-a ajuns si la o punere în scenă a acestui fapt printr-un reprezentant carismatic numit Pinocchio pentru a ajuta într-un fel părinții în exemplificările lor pentru minciunile – inocente ce-i drept – ale celor mici, în formarea caracterului lor spre adevăr. Pentru cei mari s-au scris tratate despre acest subiect, s-au făcut studii de psihologie, ale fizionomiei și gesticii, ale limbajului corporal, ale celui non-verbal, s-au inventat aparate pentru detectarea minciunilor, s-au făcut filme si seriale pe această temă, sunt o mulțime de conferințe care strâng o grămadă de audiență și cu toate astea continuăm să mințim. O facem pentru că e parte din noi, pentru că fără ea nu putem contrasta adevărul. Ce-i drept, dacă nu ar exista minciuna, cum am mai ști care este adevărul? Ar dispărea și acest concept odată cu cel al negării lui, pentru că nu am mai avea ce distorsiona.

Toți mințim, suntem mințiți sau ne mințim – toate la un loc, luate câte două sau doar una.

Pentru a avea o minciună e nevoie de co-participare, deci de cel puțin un emitent al ne-adevărului și un receptor al lui.

Apar tipicele minciuni inocente, care nu fac rău dar care camuflează mai plăcut realitatea. Apoi apar cele care ascund un gând răutăcios într-o formă mai delicată, apoi cele care ascund o teamă, cele care denaturează realitatea, cele care contrazic realitatea, cele care sunt capabile să genereze polemici, cele care apără pe cineva și lista poate continua la nesfârșit. Și bineînțeles toate minciunile au o explicație. Nu există minciună fără argument. Conștient sau inconștient. Complexitatea minciunii ajunge sa aibă conotații la nivel social și individual. Și cu cât omenirea evoluează, cu atât minte mai mult și mai bine. Apar până și specialiști în acest domeniu. Suntem împotriva ei, dar o acoperim tacit și participăm la propagarea ei. Face parte din noi, din cultura noastră și din istoria noastră.

Se ajunge la un apogeu în universul de minciuni debitate atunci când omenirea se apropie de alegeri (individuale sau reprezentative – de orice natură) sau de un război. E atât de mare manipularea prin minciună că uneori, de la atâta debit, începi să te inunzi și să ai îndoieli în privința adevărului. Iar până la urmă istoria nu e decât o mare și permanentă conspirație împotriva adevărului.

Toate astea fac însă parte din categoria celor rostite. Dar ce te faci atunci când apare minciuna tăcuta, cea care se propagă prin simțuri și cea care te învăluie fără a putea reacționa?

O părere la “Adevăruri rostogolite

Lasă un răspuns