Arhive lunare: noiembrie 2014

Liniște

linisteS-a trezit de dimineață și din instinct a deschis ochii mari spre ziuă. Afară, prin sticla transparentă a geamului, se vedea cerul albastru și soarele în mijlocul lui. Deja pusese stăpânire pe el și pe privirea ei. S-a ridicat și s-a îndreptat spre el, spre geamul încă închis al încăperii care o protejase până atunci de peripețiile nopții și l-a deschis.

Și brusc a invadat-o liniștea. Speriată, a început să caute cu privirea rătăcită sunetele. Ca și cum sunetele ar avea puterea de a pătrunde prin ochi și de a face identificarea cu obiectele, cu natura și cu oamenii. Auzea doar vorbele păsărilor. Dar nu erau oameni în jur, nu erau mașini pe stradă, nu erau câini, nu era vânt, nu era mișcare, nu era altceva decât liniștea perturbată din când în când de respirația ei și a păsărilor.

S-a trezit în fața Soarelui cu gândurile ei și cu puterea de a se lăsa dominată de liniște. O imagine surprinzătoare și asimetrică. Ea, singură, în fața liniștii. Evadată din lumea onirică, în încercarea de a deschide poarta spre lumină, s-a trezit dominată de tăcere. De tăcerea exterioară, pentru că imediat i-au venit în minte gândurile. Era pentru prima dată când surprindea ziua tăcută și discretă. Fără să o deranjeze și fără să îi invadeze privirea.

Reușise în sfârșit să evadeze. Departe de superficialitate, departe de influențe, departe de întrebări, și totuși aproape de răspunsuri. Se credea izolată, dar nu era. Era atât de aproape de ceilalți, dar liniștea o făcea să aibă impresia că e în alt spațiu.

Și s-a lăsat purtată de liniște și de tăcere. S-a relaxat, a luat o gură sănătoasă din aerul rece al dimineții cu gust de libertate și a început să plutească printre gândurile ei. Erau atât de multe încât a început să se rătăcească.

Apoi a lăsat gândurile și a început să simtă. Să respire și să trăiască. Să își dea seama că respirând, trăiește. Și că respirația ei nu e legată de ceilalți și se poate face în tăcere și în liniște.

Și a început să audă ca un ecou, undeva, departe, un claxon. Dar nu îi mai păsa că îl aude, nu o deranja, nu o întrerupea, pentru că acum era doar ea cu ea la o cafea și își spuneau cât de mult și-au lipsit și cât de mult a trecut de când nu au mai vorbit.

Și și-au petrecut împreună ziua de duminică, pentru că știau amândouă că luni o vor dedica celorlalți.