Arhive lunare: iunie 2014

Simțiri și ne-simțiri

simtire

Privește-te! Dar nu în oglindă! Nu ai nevoie de ochi ca să te vezi. Nu ai nici măcar nevoie de privirea celuilalt ca să te vezi. Și nu ai nevoie nici de lumină. Tot ce îți trebuie e conștiință. Toți o avem! E acolo, apare odată cu noi și ne însoțește peste tot. E al doilea din noi.

Ascultă-te! Dar nu vorbind sau respirând! Nu ai nevoie de urechi sau de auz ca să îți asculți inima și gândul. Ele sunt înăuntru și fac parte din tine. Sunt ale tale și cresc odată cu tine! Și parcă te asculți mai bine când taci!

Mângâie-te! Dar nu pe piele! Și nici prin exterior. Nu ai nevoie de degete și mâini ca să te simți și să te răsfeți. Nu ai nevoie nici măcar de mișcare. Doar atinge-ți interiorul și lasă-l să îți spună dacă e zâmbitor sau trist. Fiecare stare se simte la atingere.

Gustă-te! Dar fără să îți folosești limba! Nu ai nevoie de ea pentru a ști dacă ești amar, dulce sau sărat. Doar probează-te și vei ști cum ești!

Miroase-te! Dar fără nas! Nu ai nevoie să tragi aer în piept pentru a ști dacă miroși a proaspăt sau a îmbâcsit.

Doar simte-te! Dar fără simțuri, ci doar cu sufletul!

Singuri printre 7 miliarde

Și ceva. Suntem în statistici vreo 7 miliarde și ceva de suflete. Înregistrate. În curând vom avea probleme cu spațiul pe acest pământ. Și cu toate astea cunosc și văd o grămadă de cazuri de singurătate. Cum e posibil? Cum se poate ca într-un spațiu suprapopulat să avem persoane singure printre noi. Persoane cărora nimeni nu le calcă pragul, persoane cărora nimeni nu le adresează o vorba, persoane care nu au mai primit o îmbrățișare de nici ele nu mai știu de când.

Singurătatea care atrofiază, care distruge orice latură sociabilă și care nu are limite, pentru că această singurătate a omului modern e fără frontiere, interminabilă și are capacitatea de a te izola. De toți și de toate, dar mai ales de tine.

Ne naștem și murim singuri. Unii avem norocul de a împărți o parte din drumul de la naștere spre trecere cu alții, alții nu. Dar venim și plecăm singuri. Sau ne-însoțiți.

Iar în societatea de azi ne pierdem, rătăcim prin ea fără să ne mai găsim. Ajungem să fim o societate de solitari. Drama marilor orașe și a marilor corporații. Și apare o întrebare curioasă: cum poate fi o societate – care are ca esență sociabilitatea – singuratică? Cum oare, în secolul comunicării, al dialogului, al rețelelor (anti)sociale, al lipsei de intimitate în lumea digitală, cum e oare posibil să se simtă mai prezent ca oricând sentimentul de singurătate? Trăim în grup, ieșim în grup, lucrăm în grup, dar în același timp omul modern se simte abandonat și strivit de societate. Singurătatea a ajuns în ziua de azi la rang de sărăcie. Sărăcie sufletească. Nu am dezvoltat încă anticorpii împotriva acestei stări care produce depresie și abandon.

Ajungem să trecem pragul singurătății atrofiind încetul cu încetul întâlnirile. Și conversațiile. Și îmbrățișările. Și strângerile de mână. Și ascultatul. Și împărțitul. Și dăruitul.

Cei singuri sunt contemplativi. Și vorbăreți. Dar cu ei înșiși. Și pentru a vorbi cu tine de multe ori nu ai nevoie de cuvinte. Cuvintele, limbajul sunt atribute ale comunicării exterioare, nu interioare.

În singurătate se dezvoltă acel dialog interior care are ca limită chiar cunoștințele celui care le posedă. Nu pot depăși bariera cunoașterii pe care o au, nu pot face comparații cu o lume pe care nu o cunosc, nu pot pătrunde în lucruri și locuri nepătrunse până acum de ei. Stau cu ei și toată lumea se raportează la ei. Nu au comparație. Și mereu vorbesc la persoana întâi. Vocea interioara e a lor. Dialogul e de fapt un monolog. Dispare neîncrederea. Și dispare și mizeria. Apare în schimb imaginația. Așa începe crearea unei lumi separate de cea socială, de cea reală în care sunt și alți indivizi. Izolarea duce la adaptare. Adaptarea la închidere. Iar adaptarea se face prin proiectarea unei lumi în care ei sunt principalul actor și care se acomodează la cerințele lor personale și la simțirile fiecărui singuratic. Încearcă astfel să renege lumea care nu îi mai privește!

Dar această lume paralelă e lipsită de lumină și de speranță. Nu are viitor și nu are alte personaje. Nu are nici măcar umbre și nici trecut. Are doar prezent. O felie de prezent care e servită pentru alinare. Propriul univers, în care ceilalți nu au loc, e doar gaura neagră a unei persoane.

Dar oare liniștea fiecăruia e pe umărul celuilalt?

Interpretare și joc

Oare când suntem cu adevărat noi și când începem să jucăm rolurile propriei noastre existente? Pentru că în viața de zi cu zi, pentru a supraviețui, suntem nevoiți să interpretăm fel de fel de roluri și să ne acomodăm la situația pe care o trăim într-un moment dat. Nu putem fi așa cum ne-am dori să fim în orice moment al zilei, pentru că avem nevoie de camuflaj și protecție. Chiar și rolul camuflat sub ideea de protecție e un rol care se amestecă cu cine suntem de fapt.

Dacă vrei ca lucrurile să iasă bine, dacă vrei să reziști în „jungla” cotidiană, trebuie să ajungi la un pact, la un acord cu propria ta emotivitate și personalitate. Trebuie să îți cenzurezi trăirile atunci când în fața unei situații nu poți reacționa exagerat, când o situație trebuie acceptată așa cum e, sau când pur și simplu trebuie să închizi ochii și să pleci mai departe. Alteori suntem nevoiți să lăsăm lacrimile dramei să își facă apariția în ochii inocenței, alteori zâmbetul preia controlul asupra buzelor, obrajilor și uneori, chiar și a ochilor, iar de cele mai multe ori încercăm să ascundem toate sentimentele sub masca indiferenței și a nepăsării. A poker mask, please!

Depindem în pregătirea rolului de anturaj și de societate. Dar și de persoana care ne este alături într-un anumit moment. Și mai ales depindem în alegerea interpretării de rezultatul pe care ni l-am dori. Suntem egoiști în alegerea rolului și mai ales interesați. Nu alegem să jucăm un rol de amorul artei. Simplul fapt de a ascunde o nemulțumire sau o plăcere e un rezultat sau un preț plătit pentru acel rol ales în secunda următoare.

Fiecare persoană își adaptează sentimentele în funcție de mediul înconjurător, e indulgentă cu persoanele pe care le îndrăgește și iubește, încearcă să creeze un echilibru în situațiile existențiale, recurge la legea compensației și toate astea pentru a se proteja. Apoi pentru a proteja. Intervine acea conservare a speciei care e instinctuală și care de multe ori nu se pliază pe așteptările noastre. Atunci o manipulăm ca să răspundă așa cum ne dorim.

Dezvoltăm fără să ne dăm seama un scut de protecție contra celorlalți și contra noastră. De multe ori preferăm să ținem gura închisă și privirea rătăcită pentru a nu intra în conflicte sau pentru a nu încinge și mai mult atmosfera. Alteori suntem mai încrezători și începem să intrăm în mecanismele existențiale și ne arătăm adevăratele fațete compoziționale. Alteori suntem comozi și nu dorim implicare, alteori dorim să ne implicăm iar ceilalți nu ne permit acest lucru. Apar frustrările și atunci scoatem de sub cortină rolul neadaptatului și neînțelesului de către societate. Avem posibilitatea de a limita acest rol în timp. Sau de a-l juca o stagiune întreagă.

Dar ajunși într-un anumit punct, toți ne controlam. Toți suntem capabili de a dominam furia și a lăsa să se întrevadă doar niște priviri „ucigătoare” (dar care nu fac rău mediului înconjurător dacă nu sunt ”prinse” în momentul de maximă intensitate și de către persoana care are decodificatorul), toți ajungem să camuflăm sentimente de admirație și admirare pentru că ni se pare că dăm dovadă de sentimentalism și slăbiciune dacă le lăsăm să iasă la suprafață, toți ne ascundem sentimentele de dragoste și duioșie în fața persoanei care ne atrage la primele întâlniri. Și toți interpretăm aceste roluri fără măcar să ne gândim la ele.

Dar cel mai frumos rol și cel mai complicat e cel de mamă. Și culmea, sunt și locuri vacante.

Schimbări

schimbare

Schimbari

Inevitabil, se produc.

Schimbările de cele mai multe ori sunt programate să apară atunci când nu prea le cauți. Când le cauți se numesc rezultate scontate. Și atunci când apar aceste schimbări, un prea suntem pregătiți să le lăsăm să pătrundă ușor în intimitatea noastră. O vor face cu sau fără voia noastră, pentru că asta e datoria lor, dar ne va lua timp să ne acomodăm noii situații.

De ce? De ce nu lăsăm schimbarea să își instaleze frumos pătuțul și cearșafurile în existența noastră? Păi…pentru că orice schimbare atrage după sine o re-acomodare la noile circumstanțe. Când deja se instalează confortabil suntem obligați să începem curățenia, să începem să ștergem praful, murdăria și inutilul, să aruncăm obiectele, apucăturile, ticurile, dar mai ales dependențele și rătăcirile de moment.

Și nu prea ne place să conștientizăm pașii curățeniei ce trebuie făcute, să vedem pe unde s-a așternut praful și pânzele de păienjeni, pe unde s-au produs fisuri ce trebuie reparate, să rupem confortabilul și rutina pentru a lăsa necunoscutul să se instaleze la rang de dominator. Pentru că da, orice schimbare domină tot ceea ce deja există și tot ce deja este controlat. Și trebuie sa punem toate rotițele și mecanismele percepției noastre pentru a o putea digera. Și digestia unui nou intrus în ”alimentația” noastră este destul de greoaie. Niciodată nu digerăm la fel aceeași situație.

Mereu găsim câte ceva de complicat, mereu adăugăm un pic de dramatism, un pic de scepticism, puțină neîncredere și mai ales multă respingere. O tratăm ca pe o boală contagioasă, o refuzăm în încercarea noastră de a ne ține strâns, în lanțuri, de situația de dinainte, cea cunoscută, confortabilă, chiar dacă nu e cea mai bună, dar e știută și domesticită și e ceea ce contează.

Dar cu toate astea se încăpățânează și reușește să își facă loc cu coatele în așternuturile pe care și le-a pregătit încă din primul moment când și-a anunțat venirea. Nu o interesează că nu e bine primită, nu o deranjează că e criticată, că e urâtă, că provoacă neliniște și dezechilibru. Nici măcar nu e conștientă de sentimentele pe care le stârnește și pe care le provoacă pe terenul pe care intră. Sau da, dar pare impasibilă și insensibilă la plânsetele și văicărelile celui pe care îl are pe lista de așteptare.

Se ambiționează să își instaleze schimbul și atât. Apoi dispare. Pentru că și-a îndeplinit rolul.