Arhive lunare: ianuarie 2014

Un zâmbet…

zambeteZâmbete de copii…fără nici un preț și fără nici un motiv. Îi dai o jucărie unui copil și l-ai făcut să zâmbească! Te-ai ascuns după ușă și i-ai făcut un simplu „bau” iar copilul deja intră într-o stare molipsitoare de râs. Îi trebuie atât de puțin pentru a-și arăta fericirea! Și ii trebuie și mai puțin pentru a provoca fericirea celor din jur.

Cu timpul pierdem această abilitate umană de a-i face pe ceilalți să zâmbească. Dar și mai grav, pierdem propriul zâmbet. Uităm să mai zâmbim, să mai fim fericiți, dar învățăm să disimulăm lucrul acesta. Învățăm să zâmbim fals, să ne prefacem, învățăm să ne ascundem în spatele încruntării. Zâmbetele politicoase iau încet încet locul sentimentelor adevărate, iar zâmbetele sincere devin din ce în ce mai rare.

De multe ori, dimineața, în drum spre muncă, îmi place să analizez fețele oamenilor. Fețe machiate, îngrijite, adormite, bărbierite, cu semne de cearșaf pe obraz, dar cu puțin chef de a se deplasa spre …unde o fi, cu puțină motivație de a face ceea ce trebuie să facă în următoarele ore. Foarte puțini zâmbind. Foarte mulți preocupați și triști. Sau indiferenți, absenți. Iar de e frig afară, mai niciunul zâmbitor.

Și mă gândesc cum am putea gestiona această emoție. Pentru că un zâmbet autentic e expresia unei emoții. Uneia pozitive din interiorul nostru. Venim pe lumea aceasta cu anumite cunoștințe, cu unele încorporate deja ”din fabrică”, iar aceste cunoștințe se bazează pe răspunsuri inconștiente la afecțiune, pasiune, durere, foame, uitare. Adică zâmbete și lacrimi.

Nimeni nu ne învață să zâmbim sau să plângem. Dar ne auto-educăm să nu mai zâmbim. Ca să nu mai menționez reprimarea plânsului. Ne lăsăm dominați de încruntare și tristețe, și nu încercăm să le combatem nicicum. Ni se pare imposibil să scoatem un zâmbet din suflet în timpul unei furtuni. Dar suntem capabili să disimulăm totul sub mantia unui zâmbet fals. Suntem curioși și plini de resurse antagonice.

Zâmbetul ne însoțește încă din primele zile. Nu putem exprima în cuvinte sentimentele, ceea ce simțim, dar putem transmite un zâmbet știrb înainte de orice alt sunet. Și culmea, devine molipsitor. Oricât de încruntat și preocupat ai fi, când un copil îți zâmbește este imposibil să îi reziști. Ceva se declanșează în creierul tău și instinctual începi să îi zâmbești. Poate că ar trebui să ne imaginăm mai des fețe de copii zâmbitori ca să re-învățăm a zâmbi la maturitate.

Probabil că simțim lipsa zâmbetului, probabil că inconștient vrem să îl vedem și să ”îl producem” mai des și atunci, ca rasă inteligentă ce suntem, am găsit un înlocuitor al sentimentului din interior care se traduce prin zâmbet la exterior… și am creat…umorul. Umorul care este capabil de a camufla orice alt sentiment. Sau gând.

Zi ploioasă de iarnă

rain1Mă trezesc târziu, pentru că fiind întunecat din cauza ploii, ochii mei nu percep lumina, iar creierul meu nu își dă seama de cam cât ar fi ceasul. Faza cu ceasul biologic nu prea funcționează la mine. Și cum e duminică, am resetat toate ceasurile pe care le-aș putea avea în dotare.

Așadar, mă trezesc târziu. Îmi fac nelipsita cafea și …. privesc pe geam. Ce deprimant!! Nu îmi vine să cred că aseară era așa de plăcut afară, că vroiam să fac atât de multe azi, multe adică să umblu pe străzi, pe la prieteni, să iau cafeaua prin oraș… chestii care țin de uscat, nu? Dar ploaia a avut grijă de planurile mele. E curios cum natura ne influențează psihicul, starea de bine, dorința de a face cât mai multe, nivelul de socializare și zâmbetul de pe buze. Mie mi-a pierit când am văzut cum ploua afară. Si cât de frig era!

Așa că …îmi iau cana de cafea și mă cocoț în vârful canapelei. Savurez cafeaua și îmi aduc aminte de cât de bună e. La ibric și făcută de mine. A fost nevoie de o zi ploioasă ca să îmi aduc aminte de gustul cafelei. Pentru că nu prea am timp să savurez cafeaua acasă. Ci doar să o beau pe fugă dimineața.

Cufundată cum eram în mireasma cafelei, îmi dau seama că am mintea deschisă. Nu e preocupată cu înlocuirea planului de ieri. Pentru că nu prea am chef de nimic. Lenea și ploaia fac pereche bună. Perechea ideală mai ales iarna. Și cum deja orele se scurg și eu încă sunt pe canapea, mă gândesc să fac totuși ceva productiv. Să scot ceva beneficiu de pe urma ei. Că doar nu oi pierde ziua doar pentru că afară plouă.

Încep să îmi fac un plan de studiu pe care știu că nu-l voi respecta, pentru că mereu încep multe și termin ..și mai multe. Încep să vorbesc cu lumea, o altfel de socializare, nu cea vizuală, ci cea verbală, încep să dau telefoane, nu multe, că nu am prea mult chef de vorbă (acea lene care se instalează cu stropii de ploaie), mai caut câte o carte, câte un film, mai văd ce s-a mai petrecut prin lumea însorită…. și curios…dar când mă uit iar pe fereastră e soare afară.

Așa că fără să vreau și fără să vrea, natura până la urmă și-a amintit și de mine și de planurile mele de ieri, care ce-i drept, vor suferi o ușoară modificare și adaptare la timpul care a mai rămas.

Mă ridic pentru că deja mi-a amorțit corpul în starea plouată în care i-am impus să stea de când s-a trezit!

Când Morfeu nu vrea să vină pe la tine

Se poate întâmpla, uneori mai des, alteori doar din când în când, ca Morfeu să își nege apariția lui nocturnă, iar tu să petreci una din nopțile tale cele mai albe de la începutul anului…în așteptarea unui somn care nu vrea să se instaleze. Ce-i de făcut în cazul ăsta? Și ce-i de făcut mai ales când știi sigur că va veni mai spre dimineață, cu foarte puțin timp înaintea soneriei alarmei de la deșteptător.

Dar deja, de la o anumită vârstă încolo, știi cum funcționează aceste nopți albe, și nu are nici un sens să încerci să te convingi că dacă începi cu număratul oilor, îți va ieși pasența. Nu, vei începe să numeri oi, iar de la a zecea încolo devii una dintre ele.  Adică pierdută în neantul întunericului, fără nici un drum și fără nici un motiv de a fi încă trează la două dimineața când la 7 ar trebui să sune ceasul.

Așa că, încerci să nu mai fii ridicola conștientă a subconștientul tău, și o lași baltă cu numărătoarea și te pui pe gândit. Dar când rotițele neuronale încep să se pună în funcțiune, nici că mai ai vreo șansă să mai prinzi vreo oră de somn.

Și te gândești, oare cine o fi vinovatul pentru această stare de veghe care nu vrea să mă abandoneze în totalitate? Și începi să faci o retrospectivă superficială a zilei ca să vezi dacă descoperi ceva care să te fi putut afecta emoțional până în punctul de a nu te lăsa să dormi. Nu găsești nimic, și treci la retrospectiva zilei anterioare. Nimic! Și treci la săptămână și dintr-o dată îți dai seama că de fapt … nu e nimic înregistrat în conștiința ta care să îți provoace această noapte. Și totuși, Morfeu nu vine.

Și încerci să te relaxezi, obosită fiind de atâta alergat la orizontală prin întunericul vieții și încerci să îți lași mintea liberă de orice tip de gând, pentru că nu are nici un sens să îi mai dai târcoale, și fără să vrei parcă te scufunzi în lumea onirică. Începi să îți pierzi șirul gândurilor, începi să te simți din ce în ce mai grea, parcă începi să pierzi încet încet controlul propriei minți, amorțeala specifică preinstalării somnului parcă începe să pună stăpânire pe corpul tău, și fără să îți dai seama treci pragul …viselor.

Și când ești cea mai fericită …sună alarma! Deșteptarea, că urmează o altă zi superbă!