Arhive lunare: noiembrie 2013

Bucuria unei vederi

cutieDa, da….cred că am ceva ani de când nu am mai folosit cuvântul ”vedere” în contextul acesta. O vedere în căsuța poștală primită de la niște prieteni. Mi-a produs o enormă bucurie și nu numai pentru că și-au amintit de mine și de adresa mea, ci pentru conceptul în sine, pentru rememorarea unor sentimente ….de mult uitate. Asta a fost ca magdalena lui Proust, memoria involuntară care trezește în tine….emoții. Și m-am întrebat…încă mai există nostalgici care mai trimit cărți poștale prietenilor, familiei, celor dragi în fond? Și da, mai există! Am dovada!! Și mai există și timbre, și cutii poștale, și …voința și dorința de a surprinde.

Pentru că, ce înainte era un lucru banal și un mijloc de comunicare, azi a devenit surpriză, a devenit bucuria în sine. Fac parte din categoria persoanelor care se emoționează enorm cu astfel de lucruri. Simple, dar care te ating unde trebuie. Pentru că devin melancolică și pentru că un lucru atât de banal altădată, azi a devenit atât de rar. Dar și mult mai prețuit! De către mine cel puțin!

Pentru că a trimite o carte poștală e unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le poți face celor dragi. Împarți cu ei plăcerea pe care o simți în vacanța pe care o petreci acolo unde ești. Și le demonstrezi că nu ai uitat de prieteni și familie. Iar pentru expeditor încântarea pe care i-o produce căutarea celei mai potrivite imagini a locului vizitat trebuie să fie extraordinară. Strâmbi din nas gânditor în fața primei vederi ochite, mai dai o raită pe la magazinele de suveniruri, mai cauți și alte imagini și până la urmă, după ce vezi o mie de cărți poștale, tot pe prima o alegi, pentru că deja ți-a intrat la suflet, fără să îți dai seama,  în momentul în care ai văzut-o.

Mergi la poștă, cauți un timbru potrivit, te scotocești de adresa destinatarului…și apoi…îi dai drumul să zboare….către adresa viitorului proprietar.

Acesta, la rândul lui trece prin momente îndoielnice. Ajuns în fața cutei poștale, te gândești…iar plicuri cu facturi de plătit, iar vreo înștiințare de plată sau vreun flyer publicitar, iar vreo nouă afacere deschisă prin apropiere care încearcă să se promoveze punând anunțuri în cutiile poștale!? Scoți cheia de la cutiuța cu minuni, iar printre plicuri și hârtii colorate fără nici o legătură cu tine apare ea….vederea prietenilor tăi. Și în acel moment deja nu mai știi ce să faci, o întorci pe toate părțile (nu are decât două) și nu îți vine să crezi!! Și în drum spre ușa casei tale începi deja să deslușești ceea ce este. Și cititul scrisului de mână ți se pare destul de dificil de înțeles pentru că ai deja destul de mulți ani de când nu ai mai citit un scris de mână. Dar, în cele din urmă, după ce arunci o privire pe ultimele rânduri…și vezi că e semnată de A și C, o recitești și deja cuvintele încep să aibă sens și logică. Iar bucuria care începe să se instaleze în sufletul tău crește în aceeași măsură în care mintea ta procesează ceea ce ai în mână.

Și intrând pe ușa casei, mă gândesc cum astăzi se leagă de trecut printr-o simplă vedere.

Și instantaneu, niște versuri îmi invadează gândurile:

”Să-i amintiți vă rog frumos adresa mea
Când vă întâlniți cu fericirea
Casa cu flori , strada speranței la parter
O mai aștept și mai sper .. ”

Mulțumesc A și C!!

 foto

Dincolo de gunoaie…

Recent, una dintre marile capitale ale Europei a fost invadată de gunoaie. Nu, nu din cauza consumismului dus la extrem, ci din cauza unei greve a personalului responsabil cu curățenia orașului. Adică a gunoierilor.

Și când vezi munții de mizerie care nu se mai termină și te invadează te gândești la importanța acestor oameni în ziua de azi. Oameni care sunt stigmatizați de către societate din diverse motive mai mult sau mai puțin credibile ori bine fondate. Dar, înainte de a-i stigmatiza, înainte de a-i cataloga după ”uniforma” pe care o poartă, ar trebuie să ne gândim la ceea ce fac de fapt și ar trebui să le prețuim mai mult munca.

Muncă pe care, în mare parte, noi le-o dăm, ce-i drept, cu tot ceea ce aruncăm. Și aruncăm enorm de mult și de multe. Nu știu când a fost ultima dată când v-ați făcut un inventar al gunoiului produs și la conștientizarea acestui lucru. De la mâncare, resturi de mâncare, produse cumpărate care au expirat în frigider fără ca măcar să ne fi atins de ele, la etichete, tichete, cartoane, cutii, capsule, haine uzate sau care nu ne mai vin sau care pur și simplu nu ne mai plac, încălțăminte care nu ne mai este de folos, sticle, pahare de unică folosință, bețișoare de amestecat cafeaua de la automatul de cafea, bețișoare de orice natura, resturi menajere, gumă de mestecat, chiștoace și orice altceva vă mai poate trece prin minte. Sau prin punga de gunoi.

Și ce e drept, toate astea sunt rezultatul erei în care trăim. Pentru că o economie, ca să funcționeze în ziua de azi, are nevoie inevitabil de a se descotorosi de produsele de dinaintea apariției altora – reînnoite sau nu, îmbunătățite sau nu.

Și cum ne descotorosim de un produs de orice natură? Îl aruncăm sau îl dăm altcuiva, care la rândul său va ajunge să îl arunce într-o bună zi. Și tot acest circuit natural al economiei consumiste se traduce și se reduce la gunoi. (A nu se scoate cuvântul gunoi din context!)

Iar acest gunoi, vrem nu vrem, trebuie strâns, recoltat de cineva. Pentru că noi, așa cum este desenată societatea, nu putem face acest lucru. Nu îmi pot lua frumușel punguța cu reziduuri și să o duc…unde? O duc la primul tomberon. Dar nu la groapa de gunoi. Știți vreuna prin apropiere? Și dacă am face toți acest lucru…groapa de gunoi cred că ar deveni un stat în stat cu ierarhie și putere politică. Pentru că nu cred că ar fi ușoară organizarea umană și reziduală. Dar să revenim…

Ceea ce puțini ajungem să ne dăm seama e că acești oameni – cei de la salubritate – sunt de fapt paznicii sănătății publice. Pentru că mirosul și deșeurile aruncate de noi, oamenii, pot deveni hrană și punct de atracție pentru alte specii pământene…șobolani, câini, pisici etc. Ca să nu mai zic de flora bacteriană și virusurile care își găsesc în deșeuri mediul propice dezvoltării. Și pentru a nu fi invadați de alte specii mai adaptabile mirosului și hranei, avem nevoie de cineva care să curețe. Sau mai bine zis să ne curețe. Și să ne faciliteze viața fără complicațiile unor boli care acum câteva secole (nu multe ce-i drept) făceau ravagii prin Europa. Și avem nevoie de eficiența și eficacitatea acestor oameni.

Dar de ce producem atât de mult gunoi? Păi, din comoditate în primul rând, aș zice eu. În secolul vitezei, în secolul în care timpul are o altă valoare, în care nu ai timp să speli vasele, nu ai timp să faci mâncare, nu ai timp să faci o cafea, nu ai timp să repari o șosetă, să coși o bluză sau un nasture, să pui un flec la un pantof, să repari un televizor sau mai știu eu ce altceva, ai timp de … cumpărături. E surprinzător, dar ai timp de cumpărături compulsive, de lucruri care nu îți sunt de folos și indispensabile, dar care îți ușurează ritmul frenetic al zilei. Sau așa credem. Și multe lucruri pe care le cumperi, le cumperi pentru că îți este „atacat” sistemul senzorial și perceptiv.

Dar, pentru a nu se lăsa mai prejos, la toate aceste gunoaie, natura își spune și ea cuvântul. Nu numai natura umană, prin evoluție produce gunoi (din ce în ce mai mult gunoi), ci și natura însăși își pune amprenta pe producerea anumitor resturi nefolositoare, să îi zicem, într-un moment al ciclului repetitiv pe care îl are. De la frunzele căzute toamna, la resturile păsărilor, animalelor fără stăpân care fac parte din peisajul orașului sau orice alt reziduu natural.

Dar toate aceste componente de care natura, în succesiunea ei, se descotorosește, sunt parte componentă a ei. Și cu toate astea, avem nevoie ca frunzele – ca să nu enumăr și resturile fiziologice ale animalelor și păsărilor – să fie strânse de pe străzile orașelor, pentru că noi – oamenii – am schimbat sau am modificat habitatul tuturor vietăților și plantelor care ne înconjoară. Un scurt exemplu – cimentul a luat locul pământului care avea nevoie de plapuma de frunze peste iarnă și de îngrășămintele naturale rezultate din arderile interne ale aparatului digestiv (de orice origine).

Iar dincolo de toate aceste gunoaie rămân … locuri de muncă…

Viața

Is anybody out thereSinguri. Până acum, atât cât pot eu cunoaște, suntem cam singuri în universul ăsta. Dar oare așa să fie? Chiar să nu mai existe o altă formă de viață în universul acesta nemărginit și enigmatic? Până la proba contrarie…aș putea zice că nu. S-a tot vehiculat ideea de vizite din alte galaxii, de vizite extra-terestre, și chiar dacă eu nu am făcut cunoștință cu aceste personaje, nu cred că nu e și o urmă de adevăr pe undeva. Și nu cred că voi avea onoarea în viața asta de a cunoaște alte specii în afara celor pământene (și nici pe cele pământene nu le voi cunoaște pe toate).

Dar asta nu mă împiedică să nu mă gândesc la alte lumi, cu toate că mintea mea e destul de limitată la experiența, stimulii și la cunoștințele pe care le dobândește în mediul în care se dezvoltă. Intră în joc creativitatea și imaginația, dar oricât de departe ai putea zbura cu gândul, nu poți ști cu certitudine ce e dincolo de atmosfera terestră. Și inevitabil apar întrebări, dar toate întrebările sunt relaționate cu orânduirea pământeană. Întrebări de genul: cum comunică, pentru că până și pentru o specie superioară sau inferioară nouă, comunicarea e esențială. Ce mediu de transmitere informațională folosesc celelalte specii – și le numesc specii pentru a reduce termenii. Cum simte acea specie e iar esențial, zic eu. Ca să nu mai vorbesc de emoții și de curiozități (oare oi coincide în acest moment cu un alt specimen extra-terestru care scrie și se întreabă același lucru ca mine fix în acest timp în care o fac eu?). Oare au instincte ca și noi? Și se lasă ghidați de ele? Au aceeași idee de corp fizic și mental? Aș mai fi curioasă ce fel de literatură au și pe ce se bazează. Și bineînțeles, cred că rețelele de socializare sunt cu totul altele decât cele cunoscute nouă.

Dar o mare enigmă a mea e cea legată de geneză. Unii dintre noi suntem preocupați de acest lucru: de unde venim și încotro ne îndreptăm. Și ne ghidăm pașii conform credințelor personale. Oare, dincolo de această lume pământeană există această preocupare? Preocupare a genezei, a primei faceri, a primei nașteri și a primei întrebări? Și mai presus de toate, cum este percepută această idee? Au zei cărora să li se închine, au conștiință spirituală?

Și cum bine se știe (cel puțin la nivel pământean), o civilizație are și un nivel progresiv care s-ar putea traduce prin evoluție științifică. Evoluția medicală iar e o cheie importantă în dezvoltarea rasei și în perpetuarea speciilor. Încotro se îndreaptă aceste civilizații? Care e rolul lor în univers? (Nu că l-aș fi găsit pe al nostru ca să mă întreb de al lor).

Și oare ce preocupări or avea în timpul liber? Iar acum, odată cu această întrebare,  ideea de timp liber mi se pare ciudată. Pentru că timpul liber nu există. Dar revenind, ce or face când nu fac nimic? Mmm, nici asta nu sună prea bine, nu? Oare or avea timp să perceapă timpul? Cunosc această noțiune, cea a timpului? Cum și la ce se raportează viața lor? Viața lor…care nu știu cum e cuantificată și cât de lungă poate fi. Și nici măcar nu îmi pot imagina acest lucru.

foto