Arhive lunare: octombrie 2013

Ascultându-i pe ceilalți

O discuție la telefon…da, recunosc, astăzi am ascultat discuția unei persoane din autobuz care se afla în spatele meu. Dar am ascultat-o pentru că mi-a atras atenția în primul rând prin tonul vocii. Nu, nu era tipica persoană care să țipe sau cu glas strident sau isterică (de astea sunt sătulă și nu merită pomenite …sau poate da, dar altădată), ci mai degrabă acel glas cald, care fără să aibă vreo intenție de a atrage … auzul…îl cucerește. Era al unei domnișoare. Și da, era o discuție cu persoana iubită. Îi cer scuze că am ascultat, dar m-au fascinat cuvintele ei, și felul cum le rostea. Am auzit pentru prima dată în viața reală un discurs de susținere al unui punct de vedere rănit foarte bine argumentat și pe un ton cald, dar fără vaiete și plânsete, ci demn. Am simțit demnitatea unei femei când își justifică decizia și nesiguranța pe care i-o transmitea cealaltă persoană. Și sincer, parcă eram la o piesă de teatru, atât de fluidă era rostirea ei. O piesă de teatru fără scenă și mai ales fără scene.

Și da, era supărată, și era vorba despre o discuție de ruptură a relației. Și da, o făcea la telefon, dar nu pentru că nu ar fi avut curajul să vorbească în fața celeilalte persoane despre sentimentele ei, ci pentru că de la capătul celălalt i se spunea să vorbească, deși era în drum spre …dragostea ei. Și îi reproșa că ieri a avut senzația că a fost mințită, că aștepta reacția respectivei persoane și că ceea ce a văzut din atitudinea ei a pus-o pe gânduri. Și că nu știa dacă era altcineva la mijloc, o a treia persoană, dacă a fost mințită și nu avea cum să afle lucrul ăsta, decât bazându-se pe intuiția ei și pe sentimentele ei și pe atitudinea celeilalte persoane față de propria ei persoană. Și nu cerea decât adevărul, oricare ar fi fost acela.  Pentru că avea impresia că undeva era o omisiune, o mică neînțelegere sau o mică – mare minciună. Și recunoștea că habar nu avea ce va face cu adevărul în cazul în care ar exista o a treia persoană (pentru că totul se învârtea în jurul acestui subiect), dar că merita acel adevăr. Atât. Nu cerea nimic mai mult, nici scuze, nici detalii, nici argumente pro sau contra. Decât dreptul ei la adevăr și la a decide ce va face cu el (cu adevărul). Și repeta în continuu că nu e corect din partea ei să rămână lângă persoana iubită având îndoieli, pentru că pentru ea asta înseamnă minciună, înseamnă a nu fi cinstit față de celălalt. Și cum nu putea afla adevărul oricât i se insista pe tema asta, luase hotărârea de a se despărți. Nu suporta minciuna și nu suporta îndoiala și mai ales nu suporta terenurile mișcătoare. Adevărul e că atunci când deja viermișorul îndoielii își face apariția, nimic nu mai poate opri gaura pe care o va forma.

Dar …a venit stația mea și a trebuit să cobor. Din curiozitate și mai ales din dorința de a pune chip acelei voci, când am coborât m-am uitat la ea. Și am avut surpriza să constat că era tipica persoană căreia vocea și chipul nu îi sunt în concordanță. Părea fata rebelă, rasă pe jumătatea capului, îmbrăcată neglijent, dar la modă. Cum aparențele pot înșela de multe ori….

Și da, persoana iubită cu care vorbea era ….

Și da, a fost una din acele convorbiri care, cu tot respectul pentru intimitate, merită ascultate. Pentru că îți lasă un gust dulce, un gust al demnității pe care mulți uităm că o mai avem. Chiar dacă e prin telefon! Și chiar dacă nu am dat toate detaliile…

Sentimente … emoții

Emotii si sentimenteV-ați putea imagina viața fără sentimente și emoții? Cred că toți suntem tentați să răspundem cu …daaa, mai ales atunci când trecem printr-o perioadă de dezorientare. Dar gândindu-mă mai bine, după primul impuls de a spune „da”…încă mă mai gândesc.

Emoțiile fac parte din viața noastră de zi cu zi, fac parte din noi și ne definesc ca și entitate, fac parte din evoluția noastră, din forma noastră de a ne relaționa cu ceilalți, ne marchează pașii în viață, sunt cele care până la urmă ne conduc pe drumul pe care îl alegem și ne condiționează reacțiile. Pe parcursul evoluției noastre avem parte de emoții pozitive, care ne dau avânt, ne impulsionează spre noi descoperi interioare sau exterioare, care ne motivează, care ne fac să deschidem alte uși ale cunoașterii, dar și de emoții toxice, care dezvoltă latura introspectivă a personalității noastre, dar și care ne limitează ca și personalități.

Una dintre emoțiile toxice cred că e singurătatea, această boală care afectează una din zece ființe umane și care este „holul” de intrare în depresie, stres sau gelozie. Singurătatea este de altfel acel sentiment care nu ne lasă să fim fericiți și care alterează ceea ce avem mai important ca ființă: echilibrul nostru interior.

De multe ori, deciziile pe care le luăm sunt condiționate de starea noastră de spirit. De-a lungul evoluției noastre suntem influențați de euforie, de iubire, de simpatie, de încredere, de mândrie, dar și de frustrare, frică, tristețe, ură, disprețuire, invidie, plictiseală, vinovăție, indignare. Și unde mai pui că ajungem să depindem foarte mult de curiozitatea noastră, acest mare catalizator evolutiv. Până și perceperea lumii înconjurătoare ne este influențată de aceste stări. Ajungem să fim ceea ce suntem datorită acestor stări.

Emoțiile sunt catalogate a face parte din cunoașterea intuitivă, iar noi suntem învățați a avea mai multă încrede în cunoașterea rațională. Dar până la urmă, ambele cunoașteri sunt cele care ne fac să fim ceea ce suntem….adică oameni. Emoțiile și sentimentele sunt acel ceva care se petrece în interiorul nostru și care de multe ori este imposibil de interpretat. Și ce este și mai frumos, că de multe ori nu există cuvinte pentru a putea exprima ceea ce simți, pentru a putea defini starea din interiorul tău. Încercăm să căutăm cuvinte pentru a transpune literal ceea ce credem că pot simți și alții și ne dăm seama că semantica cuvântului e destul de săracă în comparație cu sentimentul trăit.

Și atunci vine întrebarea…cum aș putea trăi fără ele? Simplu…fiind …robot…

sursă foto

Evoluție și involuție

Niciodată un ajungem să fim pe deplin mulțumiți cu ce avem. Nici bine ajunși pe această lume începem să cerem și să refuzăm diferite forme existențiale pe care apoi le dăm în schimbul altora. Începem prin a chițăi după nu știu ce jucărie de exemplu, pe care atunci când o avem în mână …pur și simplu o aruncăm. Obiectiv atins! Mergem după altul.

Creștem și odată cu înaintarea pe drumul fără întoarcere al maturității începem să ne schimbăm obiectivele. Vrem mai mult! Și mai des! Și constant! Începem cu fel de fel de obiective în școală…cu premii, medalii, întreceri etc. Urmează o serie de pregătiri și inițieri în ale vieții fapte, apoi o întreagă luptă interioară de autocunoaștere în care ne dorim să fim influenți, să fim luați în seamă, să ne spunem părerea, să ne batem cu pumnul în piept că suntem cei mai tari și cei mai bravi. Ajungem să credem că până și lumea poate fi a noastră! Și ne dorim acest lucru, numai că realizăm pe parcurs că nu suntem chiar buricul universului, că nu tot ce zboară se mănâncă și așa, încet, încet încep lecțiile adevărate de viață. Ne-o luăm din ce în ce mai des pe coajă, suntem aduși cu picioarele pe pământ forțat, iar idealurile noastre se văd din ce în ce mai clare. Sau nu. Depinde de dioptriile pe care le avem de-a lungul vieții.

Și atunci încep marile proiecte și planuri de acțiune. Căci până acum au fost doar ”copilărisme”. Începem să ne gândim serios la ceea ce vrem să fim și să avem. Putere și posesie (a fi și a avea)! Și începe urcarea. Pe scări! Căci de luăm liftul s-ar putea să avem o pană …de curent și să rămânem între etajele cunoașterii sau să se rupă un cablu și să cădem în prăpastia celor care au vrut să o ia pe scurtătură.

Când deja vezi că urci treaptă cu treaptă și totul merge așa cum ți-ai propus, ideea de scară își pierde valoarea. Parcă nu ne mai face cu ochiul, nu ne mai atrage, nu ne mai incită, și începe să se deterioreze. Uităm că în urmă cu ceva timp ne doream cu ardoare nu știu ce țintă (fizică sau materială) și eram în stare să facem orice pentru a o atinge. Când se întâmplă grozăvia, totul se transformă în banalitate.

Dar în același timp în care ne dăm seama că am ajuns să avem ceea ce ne doream și că nu mai e deloc interesant, începem de fapt drumul spre un alt obiectiv. Sunt persoane care nu se abat de pe scara lor, preferă comoditatea drumului deja cunoscut, iar altele care vor să încerce și altă tipologie „scăristică”. Dar și unul și altul sunt în urcare și în atingerea unor obiective. Pe care le vor atinge și pe care, în momentul în care o vor face, vor dori altceva. Pentru că niciodată nu ne mulțumim cu ce avem. E parte a cunoașterii depășirea țelurilor propuse inițial.

Pentru unii viața nu e decât un lung șir de obiective atinse. Un plan pus la punct pentru a atinge niște scopuri și dezvoltat pe măsură ce se cimentează o bază.

Dar între timp, ocupați fiind cu atâta planificare și privire în perspectivă uităm să mai și trăim. Uităm că de fapt nu suntem proiectul nimănui și că nu avem termene limită pentru a finaliza capitole. Doar trebuie să ne facem datoria de a trăi.