Arhive lunare: august 2013

Adevăruri rostogolite

resume-liesAm tot auzit că minciuna nu e decât un adevăr spus altfel. Și că adevărurile pure nu există. Totul este subiectiv. Și totul are o scuză și o interpretare. Și dacă nu o are, o inventăm pe moment, pentru că suntem așa de adaptabili la realitate.

Dar când apare într-adevăr minciuna? Și ce e minciuna în realitate? S-au tot dat definiții despre minciună și se tot caută explicații pentru ea. Oare de ce se insistă atât de mult pe tema asta?

De mici copii suntem învățați că minciuna are picioare scurte, că adevărul iese mereu la suprafața etc, etc. S-a ajuns si la o punere în scenă a acestui fapt printr-un reprezentant carismatic numit Pinocchio pentru a ajuta într-un fel părinții în exemplificările lor pentru minciunile – inocente ce-i drept – ale celor mici, în formarea caracterului lor spre adevăr. Pentru cei mari s-au scris tratate despre acest subiect, s-au făcut studii de psihologie, ale fizionomiei și gesticii, ale limbajului corporal, ale celui non-verbal, s-au inventat aparate pentru detectarea minciunilor, s-au făcut filme si seriale pe această temă, sunt o mulțime de conferințe care strâng o grămadă de audiență și cu toate astea continuăm să mințim. O facem pentru că e parte din noi, pentru că fără ea nu putem contrasta adevărul. Ce-i drept, dacă nu ar exista minciuna, cum am mai ști care este adevărul? Ar dispărea și acest concept odată cu cel al negării lui, pentru că nu am mai avea ce distorsiona.

Toți mințim, suntem mințiți sau ne mințim – toate la un loc, luate câte două sau doar una.

Pentru a avea o minciună e nevoie de co-participare, deci de cel puțin un emitent al ne-adevărului și un receptor al lui.

Apar tipicele minciuni inocente, care nu fac rău dar care camuflează mai plăcut realitatea. Apoi apar cele care ascund un gând răutăcios într-o formă mai delicată, apoi cele care ascund o teamă, cele care denaturează realitatea, cele care contrazic realitatea, cele care sunt capabile să genereze polemici, cele care apără pe cineva și lista poate continua la nesfârșit. Și bineînțeles toate minciunile au o explicație. Nu există minciună fără argument. Conștient sau inconștient. Complexitatea minciunii ajunge sa aibă conotații la nivel social și individual. Și cu cât omenirea evoluează, cu atât minte mai mult și mai bine. Apar până și specialiști în acest domeniu. Suntem împotriva ei, dar o acoperim tacit și participăm la propagarea ei. Face parte din noi, din cultura noastră și din istoria noastră.

Se ajunge la un apogeu în universul de minciuni debitate atunci când omenirea se apropie de alegeri (individuale sau reprezentative – de orice natură) sau de un război. E atât de mare manipularea prin minciună că uneori, de la atâta debit, începi să te inunzi și să ai îndoieli în privința adevărului. Iar până la urmă istoria nu e decât o mare și permanentă conspirație împotriva adevărului.

Toate astea fac însă parte din categoria celor rostite. Dar ce te faci atunci când apare minciuna tăcuta, cea care se propagă prin simțuri și cea care te învăluie fără a putea reacționa?

Pedalând

Prima clasă de spinning! Mortală.

Aveam ceva timp de când mergeam deja la sală, dar încă nu aveam curajul de a intra la o clasă de spinning. Mă antrenam pe bicicletele de afară, ca să văd dacă pot ține pasul cu restul clasei. Într-o zi mă decid să intru. Trebuia să vină și ziua aia!

Și am intrat! Urmează adaptarea bicicletei la înălțimea mea și … pedalarea. Și după un sfert de oră vroiam să mă scurg pe lângă biciclete și să ies …în fugă. Dar unde să ies? Și cum?  Și de ce după 15 minute?  Pentru că după încălzire, care durează cam 10 minute, depinde de clasă și de instructor, vine prima urcare în forță. Prima urcare pentru un începător poate deveni și ultima. Pentru că nu știi să îți reglezi greutatea și te uiți în stânga – nici o față crispată, te uiți în dreapta – nimeni nu dă semne de oboseală, în față – toată lumea degajată. Normal!! Nu au trecut decât 15 minute!! Din 60. Și vor urma mai multe urcări și coborâri de ritm, de pedalare mai rapidă sau mai lentă, de rezistență mai mare sau mai mică.

Nu știu cum, dar după impactul de început (când zici că nu mai rezist!!!, o să leșin lângă bicicletă!!!) apare și forța. Nu mă întrebați de unde, că habar n-am de unde iese. Probabil că muzica e cea care te face să continui să te miști. Probabil puterea exemplului care te înconjoară, văzând că toată lumea continuă să pedaleze. Probabil impulsul pe care ți-l dă instructorul, care la rândul lui e un sportiv care știe cum să te motiveze.

Sau poate că ești chiar tu cel care scoate din buzunar forța și o pune pe pedale. Pentru că o clasă de spinning cred că se poate traduce prin depășirea propriei tale limite fizice mai presus de orice. Vezi că nu mai poți, simți că picioarele te lasă, că îți iau foc, dar continui să le miști. Până la sfârșit. Durerea fizică e cea care te face să te simți viu și să zici că mai vrei. Dacă te însoțește înseamnă că efortul tău e răsplătit. E ceea ce iei cu tine după terminarea clasei. E ceea ce îți rămâne după efortul depus. Și tricoul ud. E mulțumirea interioară că ai putut ține pasul cu bicicleta. Suntem obosiți, deci suntem încă în viață!

Iar dușul de după e cel care îți reface energia. Puterea apei care curge pe tine și care te regenerează e ca o mângâiere bine-meritată. Ți-ai câștigat dreptul de a te lăsa răsfățat de apă. Curios, dar avem nevoie de ea și prin interior și prin exterior.

Iar inima ta, dacă ar putea, ți-ar da o îmbrățișare și ți-ar mulțumi pentru ceea ce i-ai oferit!

Pedalare frumoasă în continuare!

Între rechizite și ghiozdane

Mi-e dor. Mi-e dor de școală!

Pentru că e sfârșit de vară și pentru că îmi aduc aminte de vacanța școlară care era pe terminate, când deja începeam cu stress-ul nostru de copii de a ne termina lecțiile de vacanță, cu exercițiile de la matematică și compunerile despre vacanța petrecută pe la bunici sau pe unde mai mergeam, cu lecturile obligatorii și cu analizele gramaticale.

Dar cel mai tare mi-e dor de perioada în care intram în febra cumpărăturilor pentru pregătirea noului an școlar. Când mergeam să cumpărăm rechizitele și ghiozdanul de școală. Mi-e dor de mirosul de librărie, în care intram să cumpărăm 20 de caiete de matematica, de 100 de file, căci cele de 24 sau 48 de file nu erau prea rentabile (rupeai o foaie și ori îți ieșea și geamăna ei ori trebuia să o rupi cu grijă astfel încât să lași marginea de susținere pentru cealaltă jumătate), și 20 de caiete de dictando la fel de 100 de file, din aceleași motive. Și apoi urmau caietele de muzică, de desen, de biologie. Și ceea ce încă mă mai pasionează și azi…ustensilele de scris: stilourile chinezești, creioanele, cerneala – Pescăruș, radiera, ascuțitoarea, sugativa, cariocile, culorile de desen și acuarelele. Și penarul. Și lipiciul. Și bineînțeles nelipsita trusă de geometrie, cea cu compas și raportor. Varietatea nu era prea mare, dar era o plăcere pentru mine când mergeam să le cumpăr. Iar când deja eram mai măricică aveam sentimentul de ”libertate”, mă simțeam deja matură și mândră că ai mei au încredere în mine ca să mă trimită să cumpăr ce era de cumpărat. Independența dată unui copil. Și responsabilitatea. Toate supravegheate din umbră de ai mei și de ochiul comunist (tot de undeva din umbră).

Mai era și lupta cu calculele, pentru că responsabilitatea implica atenția la restul pe care-l primeam de la cumpărături. Nu că m-ar fi înșelat, ci doar pentru a ne obișnui într-un fel creierul pentru calculele fără creion și foaie. Că de calculator încă nu se punea problema. Totul se calcula pe hârtie, cu creion și radieră.

Urma cumpărarea ghiozdanului. Și a uniformei. Și nelipsita față de bancă, și manșetele și coronița și…

…cheia de gât.

Cred că fac parte din generația cu cheia de gât.  Și cea care a stat la cozi …

August

Căldură mare mon cher, căldură mare! Și nu dau randament! Oricât m-aș chinui nu îmi iese.

Nu pot gândi atunci când afară sunt mai multe grade decât are corpul meu. Am nevoie de o răcire rapidă pentru a putea intra în zona de confort. Termic. Și psihic. Abia mă târâi pe străzi, pe asfalt, pe trotuare și prin aglomerația din oraș. Sunt ca o moluscă pe uscat, ca un șacal ieșit la vânătoare de câteva grade în minus.

Și unde mai pui că zilele acestea mai e și Lună plină! Asta ca să nu mă lase nici măcar să îmi pot aduna forțele pentru o nouă zi …de august.

Nu mă pot concentra la nimic, de aceea cred că marile realizări ale omenirii (în afara aerului condiționat) au fost realizate într-o epocă cu ceva grade mai puține. Și cred că e mai ușor să ne întrebăm ce mai trece prin mintea celorlalți decât să ne gândim la ce mai trece prin a noastră. Puterea memoriei e precară, și abia reușim să ne amintim două – trei lucruri în același timp.  Și cum ne vine vreo idee, cum ne fuge gândul la vacanță, plajă, mare, munte. Și cărți. Probabil. Și prieteni. Și ce am putea face ca să ne răcorim.

Și putem doar să ne bucurăm de prietenia soarelui și să îi mulțumim că răsare și apune în fiecare zi. Restul-s trecătoare! Inclusiv alea doua-trei gânduri …

Greierele și furnica

Greierele si furnicaCine nu a auzit de  „Greierele și furnica” în care bietul greiere este „crucificat” de furnicuța cea hărnicuță pentru că în timpul verii a dat dovadă de nesăbuință și nu și-a pregătit „trecerea” la iarnă?

Bun. Nu asta e intenția mea, de a analiza personajele sau modul în care e scrisă sau mai știu eu ce altă analiză semantico-literară v-ar putea trece prin cap. Ci vreau doar să spun că mi se pare cea mai potrivita fabulă de anihilare a spiritului artistic și creativ la copii. E exemplul cel mai bun care îmi vine în minte acum, exemplul de ucidere a spiritului libertin și a libertății de exprimare. Pentru că cel puțin pe vremea mea, era lectură obligatorie în școală. Azi nu mai știu în ce stadiu se află, dar dacă încă mai e, mi-ar plăcea să i se schimbe un pic modul de abordare și să nu mai fie atât de critică la nivel creativ. Nu face altceva decât să prea-slăvească munca și chibzuința și strânsul de bunuri pentru …zile negre. Să laude persoanele (personificate în furnicuțe) care sunt capabile de sacrificii muncitorești în numele stomacului. Pentru că trubadurul greieraș este pus într-o lumină nefavorabilă doar pentru că are grijă de bunăstarea spirituală a celorlalți. Dacă istoria artei ar fi fost atât de critică cu toți artiștii ei, atunci acum am avea burțile grase, conturile pline dar nimic de ascultat, de văzut, de admirat.

Nu poți preda unor spirite în formare (copiilor de pe băncile scolii) o astfel de istorioară cu tâlc doar ca să reliefezi cât de bine este să fim precauți în viață și cât de bine o vom duce dacă suntem furnicuțe. Viata nu se rezuma doar la mâncat și „pus de-o parte” și făcut curat și la a gândi în perspectiva de a-ți așterne bine patul. Ai nevoie și de creativitatea greierașului, de nepăsarea lui câteodată, de inocența lui, de izolarea de cele lumești și de a trăi un pic pe „ritmul muzicii”. Nu putem fi categorici în a judeca ambele personaje. Realitatea e undeva la mijloc, iar poziția furnicii din final poate fi îmblânzită, pentru că … să fim serioși, munca e mai ușoară cu un pic de frumusețe prin ea (frumusețe de orice fel).

O vad pe furnicuță ca și întruchiparea seriozității (parca și văd cum îi iese un rid de încruntare între sprâncene), iar pe greiere îl văd ca pe tipicul hoinar, cu haine jerpelite, cu părul netuns dar cu un zâmbet enorm pe fata, cu ochi senini și riduri în jurul ochilor de la prea mult râs. Unul parcă emană frică (furnica), iar celalalt bunătate. Pe care să îl iei acasă?

O lecție de viață spusă doar pe jumătate, nu?

Produse și numere

Cred că fiecare perioadă istorică își are produsele ei. Umane.

Acum eu sunt produsul erei mele, cu marketingul tot mai complicat și cu publicitatea pe toate drumurile, pentru că altfel nu există vânzări. Și suntem ghidați de vânzări. Și de statistici. Și de numere. Ajungem să facem parte dintr-o statistică, să avem un număr de identificare, să completăm chestionare de îmbunătățire a percepției clientului chipurile. Devenim și noi niște produse la rândul nostru. Unii se vând mai bine (sociabilii, extrovertiții, cei buni la toate și la nimic în concret), alții au o piața de desfacere mai restrânsă (deștepții și cei buni la ceva), alții au doar o utilizare pe o anumita nișă (cercetătorii – în orice domeniu și de orice fel – și cei foarte buni în ceea ce fac), iar alții sunt rebuturile (cei care nu sunt buni la nimic dar încearcă să demonstreze contrariul). La nivel uman cred că se urmează același procedeu de promovare ca a oricărui produs de pe piață. De fapt marketing-ul nu e decât transpunerea promovării umane în materialitate.  Și cu cât valoarea e mai mică cu atât promovarea e mai mare. Se aplică regula de cu cât vinzi mai mult cu atât beneficiul e mai mare. Nu contează cât e de bun produsul, contează cifra de afaceri. Produsele exclusive sunt rezervate doar cunoscătorilor. Și asta e bine. Așa putem evada din comun și putem avea impresia pentru puțin timp că suntem în zona exclusiviștilor. Cerebrali vorbind.

Și în funcție de categorie apare și poziționarea pe raftul de vânzări. Și prețul. Dar când tragi linia, exact ca la casă, toți devenim doar numere. Pentru sistem și pentru societate.

Avem identitate doar în grupuri restrânse. Cum ieși din casta ta, cum iți pierzi identitatea și te transformi în număr. Poți să ai norocul să dai și peste o literă, depinde unde te încadrează!

De la naștere suntem urmăriți de cifre. Ni se dă un număr de registru când apărem pe lume, chiar și o notă (alt număr!) dacă și cât țipăm prima dată, apoi suntem un număr într-un catalog, apoi altul la poliție, apoi devenim un număr de dosar la înscrierea la facultate, apoi ni se dă o diplomă cu alt număr de înregistrare, începi să cotizezi la asigurările sociale și devii alt număr, cotizezi un alt număr de ani ca să poți ieși la pensie, între timp pe ștatul de plată ești doar un șir de numere (sau un cont bancar), dar mai ești și parte activă din statisticile de stat sau private, iar când zici că ai scăpat în sfârșit de numere, vine ziua cea mare în care devii un alt număr, de data asta în negativ. Pentru că până acum ai fost doar pe plus sau mai mare ca zero.

Încremenirea timpului

Astăzi, la ora 4 fără 20 ceasul meu s-a oprit. I se terminase bateria.

Dar mi-am dat seama de asta mult mai târziu, când am vrut să aflu cât e ceasul. Mergeam de ceva vreme pe străzi într-o încercare de relaxare și cheltuială bănească. Relaxarea s-a produs, cheltuiala nu. Și ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că nici măcar timpul nu „se cheltuise”. Mi-ar fi plăcut ca toată seara de vineri să fi rămas la 4 fără 20. M-am întâlnit cu prietena mea la 4 fără 20 (ironia sorții???) și până la apusul soarelui am rămas împreună – în aceeași oră. Frumos. Simplu. Fără complicații temporale.

Și seara mai în glumă mai în serios, am zis ….ooohooho cât timp mai am până mă bag la somn. Timp, pentru că timpul meu stătuse în loc. Și mă gândeam…cum ar fi dacă lucrul ăsta ar fi posibil? Și sincer, am simțit o ușoară dezamăgire. Să trăim la 3.40 în fiecare clipă, fie zi, fie noapte, fie prânz, fie cină, fie răsărit, fie apus. Cum am mai măsura timpul dacă s-ar opri contabilizarea lui? Am fi mai fericiți dacă nu am ști cât timp a trecut de când am venit de la muncă, de exemplu, sau de când am fost la film ultima oară, sau cât …am dormit, sau pur și simplu cât e ceasul? Am trăi mai liberi fără a fi constrânși de ceas, de ore și minute? Până la ce punct ne putem lipsi de existența cronometrării timpului trecut? Da, și mereu cronometrăm ceea ce trece, nu ce vine. De ce nu facem ceasuri inverse? Inverse spre ce vreți voi. Cum ne-am schimba perceperea timpului dacă în loc să vedem că e 3.40 am vedea timpul exact așa cum vedem extrasul bancar…mai aveți 32 de ore în contul de economii? Mie una nu mi-ar plăcea, de aceea luni merg să îi schimb bateria ceasului meu.

Nu vreau să pun timpul în ghips și să îl încorsetez. Îmi place când știu că trece și mă gândesc la ce am făcut acum o oră. Altfel cred că ar fi imposibil să mai avem amintiri, istorioare de povestit, puncte de referință în existența noastră și ce e mai de preț: trecut.

Când o să fiu mare

Oare există cineva care de copil să nu se fi întrebat ce vrea ”să se facă” când va fi mare? Era o întrebare de auto-cunoaștere și voință infantilă, care avea – pe vremea mea – răspunsul de doctoriță în cea mai mare proporție. Ei, eu nu vroiam ”să mă fac doctoriță” pentru că aveam o frică enormă de injecții. Eu vroiam să devin la o vârstă fragedă nici mai mult nici mai puțin decât astronaut. Mă fascinau stelele și spațiul. Îmi aduc aminte că ideea asta mi-a venit când, după participarea la o olimpiadă, am fost într-o vizită de cunoaștere la Planetariu și am rămas fascinată de felul în care te puteai pierde printre stele dacă începeai să te uiți profund la ele. Recunosc că și în ziua de azi am rămas cu această fascinație pentru ”pierderea” interstelară/interplanetară. Continuă să citești

Lumea mea paralelă

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă bag seara la culcare încerc uneori să mă rup de realitatea înconjurătoare și să mă teleportez în lumea mea paralelă, utopică, perfectă.

În ea nu îmi este foame, nu am nevoie de haine, nu îmi este frig, nu sunt urâtă, nu am coșuri, nu am necesități de nici un fel, nu plătesc facturi și chirie, nu am nevoie de bani, nu mă doare nimic. Totul este doar trăire, doar viață . Am relația perfectă cu mine și cu cei din jur. Mă întreb dacă nu cumva sunt inversate ”lumile” și ceea ce am eu impresia că e paralel și echidistant cu raportarea tridimensională față de cunoscuții mei și nu numai,  e de fapt realitatea. A mea este, cu siguranță. E pur și simplu o lume în care mă refugiez și în care găsesc ceea ce aș vrea să găsesc în spațiul și timpul în care mă situez zi de zi. Continuă să citești

Prostul management al respectului de sine

Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în stare să manevreze o situație dureroasă cu un maxim de discernământ și o coerență imbatabilă. De câte ori sunt dărâmată de ceea ce mi se întâmplă sau se întâmplă în exterior tind să mă auto-distrug psihic și fizic. De ce o fac? Cred că pentru a avea loc să construiesc la loc, într-un alt mod, ceea ce alții au avut plăcerea/nepriceperea/șansa de a strica. Nu sunt capabilă să manevrez propriile-mi eșecuri fără a nu mă critica și a nu mă martiriza și a nu arunca cu noroi în mine, ca apoi încet, încet să scot căpșorul din țărână. Când pot. Când nu…mă afund și mai mult în nămolul uman și căderea în abis este inevitabilă. Continuă să citești