Timp și Spațiu

S-au cunoscut la margine. Timpul era începutul, iar spațiul era scena lui. Timp a fost primul, iar Spațiu i-a urmat. Sau poate că doar așa îi plăcea lui să creadă, că ea a venit după el. Amândoi erau perfecți, căci fuseseră creați pentru a fi mereu. Ea, Spațiu, a decis să fie femeie pentru că are calități subtile, dar și pentru că e mai complexă.

Când a început conceperea lui Spațiu, Timp s-a oprit și a început să admire cu coada ochiului perfecțiunea cu care îi erau trasate înălțimea, lungimea și lățimea. Nu știa încă cine e și aștepta cu sufletul la gură să o descopere. Deja iubea acea creație, iar inima lui bătea cu toată puterea ei. Niciodată până atunci nu își mai simțise inima.

Când Spațiu a fost gata, ea s-a uitat la el din toate colțurile, a încercat să îl cuprindă, dar el scăpa mereu din privirea ei. Nu îl putea prinde și fermeca cu armonia ei. Ea știa deja că el era marea ei iubire. Știa că fuseseră creați pentru a se iubi pe vecie. Dar fuseseră creați separat.

El era simplu, alunecos și trecător, iar ea încerca în zadar să îl mângâie, să îl atingă cu una din laturile ei, să se întindă după el. Când și-au dat seama cât de diferiți erau s-au întristat. Ea, mai sensibilă, a început să plângă. Din lacrimile ei au ieșit Lumina și Întuneric.

Văzând-o tristă, Timp s-a apropiat de ea. Nu suporta să o vadă așa pentru că fără ea nu era nimic. Când o văzuse apărând la începuturi atât de perfectă își dăduse seama că fusese creată pentru el. Aveau nevoie unul de altul pentru a putea exista. Dar cum ar putea face pentru a deveni nedespărțiți? De ce fuseseră creați separat dacă ei trebuiau să fie de fapt unul?

Într-o zi, lui Timp i se făcu frică că Spațiu ar putea dispărea. Nu știa că și Spațiu avea de fapt aceleași temeri. Voiau să fie împreună dar nu puteau scăpa de limite. Ea nu îl putea cuprinde, el nu putea pătrunde în laturile ei. Aveau nevoie unul de altul.

Depindea numai de ei ca iubirea lor să fie continuă și mereu. Vrând să își salveze iubirea, au încercat să caute un mod de a se uni. Au început să ignore formele și regulile, și s-au lăsat conduși de curaj, de sentimente și de fericire. Așa, Timp a putut pătrunde în Spațiu, iar trecerea lui acum are un sens pentru că fără Spațiu, Timp nu e nimic.

Două lumi, o singură adresă

Seri reci de toamnă-iarnă. Patru pereți, o fereastră și două draperii. Două fotolii și o singură canapea. Un televizor în fața lor. Căldura artificială dată de caloriferele inventate parcă pentru a încălzi niște suflete înghețate în timp.

Stau și respiră în tăcere. Nu vor să se deranjeze. Nici să incomodeze. Ea se gândește la ale ei, el la ale lui. Dar niciunul nu se gândește la celalalt. Non-comunicarea e la ea acasă. O formă de comunicare apare doar când e stric necesar. Mergem acolo, facem aia, cumpărăm cealaltă sau mâncăm ce avem. Dar nu se mai gândesc la ei, la cum s-au cunoscut, la ce i-a atras, la ce îi unește sau îi desparte, la distanța care se formează între ei, la ce vrea unul, la ce ii place celuilalt, la cât de frumoasă e persoana de lângă ei. ”Noi” a devenit un cuvânt banal, sinonim cu eu.

Se privesc din când în când pentru că se văd, dar nu se observă. Se simt la fel ca în fiecare zi, chiar dacă se schimbă fără să își dea seama. Hainele interioare se tocesc și se șifonează. Nu e nimeni care să le calce și pe ele, pentru că nimeni nu îi mai vede boțiți. O trecere a palmei peste cutele pielii o netezește pe moment. Atât cât să pară vioaie și să îi dea un pic de culoare. Pentru ochii celorlalți, pentru că ai lor sunt prea obosiți și obișnuiți cu imaginea celuilalt ca să mai poată percepe vreo diferență.

Ambii caută iubirea și atenția celuilalt, dar niciunul nu știe cum să o transmită. Nu știu cum au ajuns să nu își mai calce hainele care le țineau de cald și care protejau iubirea lor. Culorile din ei sunt din ce în ce mai șterse și mai palide, fără vlagă și fără sclipire, stinse și fără intensitate.

Nu își mai ascund nici măcar micile defecte fizice pentru că nu mai au de ce. Ei zic că se cunosc suficient ca să mai aibă nevoie de trucurile hainelor bine așezate pentru a disimula. Și nu se cred perfecți, ci doar cunoscători. Unul de celălalt. Atât de cunoscători că nici măcar un zâmbet nu mai apare pentru a-l face pe celălalt părtaș la machiajul ei.

Înainte îi vedeai deghizați tot timpul. Cu haine mai mari sau mai strâmte, în funcție de situație, tot timpul colorați, machiați și frezați, și cu o armonie la plural. Dar moda aceasta, ca toate modele, a trecut.

Și totuși păreau cândva croiți unul după celalalt, într-o armonie perfectă.

foto

Liniște

linisteS-a trezit de dimineață și din instinct a deschis ochii mari spre ziuă. Afară, prin sticla transparentă a geamului, se vedea cerul albastru și soarele în mijlocul lui. Deja pusese stăpânire pe el și pe privirea ei. S-a ridicat și s-a îndreptat spre el, spre geamul încă închis al încăperii care o protejase până atunci de peripețiile nopții și l-a deschis.

Și brusc a invadat-o liniștea. Speriată, a început să caute cu privirea rătăcită sunetele. Ca și cum sunetele ar avea puterea de a pătrunde prin ochi și de a face identificarea cu obiectele, cu natura și cu oamenii. Auzea doar vorbele păsărilor. Dar nu erau oameni în jur, nu erau mașini pe stradă, nu erau câini, nu era vânt, nu era mișcare, nu era altceva decât liniștea perturbată din când în când de respirația ei și a păsărilor.

S-a trezit în fața Soarelui cu gândurile ei și cu puterea de a se lăsa dominată de liniște. O imagine surprinzătoare și asimetrică. Ea, singură, în fața liniștii. Evadată din lumea onirică, în încercarea de a deschide poarta spre lumină, s-a trezit dominată de tăcere. De tăcerea exterioară, pentru că imediat i-au venit în minte gândurile. Era pentru prima dată când surprindea ziua tăcută și discretă. Fără să o deranjeze și fără să îi invadeze privirea.

Reușise în sfârșit să evadeze. Departe de superficialitate, departe de influențe, departe de întrebări, și totuși aproape de răspunsuri. Se credea izolată, dar nu era. Era atât de aproape de ceilalți, dar liniștea o făcea să aibă impresia că e în alt spațiu.

Și s-a lăsat purtată de liniște și de tăcere. S-a relaxat, a luat o gură sănătoasă din aerul rece al dimineții cu gust de libertate și a început să plutească printre gândurile ei. Erau atât de multe încât a început să se rătăcească.

Apoi a lăsat gândurile și a început să simtă. Să respire și să trăiască. Să își dea seama că respirând, trăiește. Și că respirația ei nu e legată de ceilalți și se poate face în tăcere și în liniște.

Și a început să audă ca un ecou, undeva, departe, un claxon. Dar nu îi mai păsa că îl aude, nu o deranja, nu o întrerupea, pentru că acum era doar ea cu ea la o cafea și își spuneau cât de mult și-au lipsit și cât de mult a trecut de când nu au mai vorbit.

Și și-au petrecut împreună ziua de duminică, pentru că știau amândouă că luni o vor dedica celorlalți.

Simțiri și ne-simțiri

simtire

Privește-te! Dar nu în oglindă! Nu ai nevoie de ochi ca să te vezi. Nu ai nici măcar nevoie de privirea celuilalt ca să te vezi. Și nu ai nevoie nici de lumină. Tot ce îți trebuie e conștiință. Toți o avem! E acolo, apare odată cu noi și ne însoțește peste tot. E al doilea din noi.

Ascultă-te! Dar nu vorbind sau respirând! Nu ai nevoie de urechi sau de auz ca să îți asculți inima și gândul. Ele sunt înăuntru și fac parte din tine. Sunt ale tale și cresc odată cu tine! Și parcă te asculți mai bine când taci!

Mângâie-te! Dar nu pe piele! Și nici prin exterior. Nu ai nevoie de degete și mâini ca să te simți și să te răsfeți. Nu ai nevoie nici măcar de mișcare. Doar atinge-ți interiorul și lasă-l să îți spună dacă e zâmbitor sau trist. Fiecare stare se simte la atingere.

Gustă-te! Dar fără să îți folosești limba! Nu ai nevoie de ea pentru a ști dacă ești amar, dulce sau sărat. Doar probează-te și vei ști cum ești!

Miroase-te! Dar fără nas! Nu ai nevoie să tragi aer în piept pentru a ști dacă miroși a proaspăt sau a îmbâcsit.

Doar simte-te! Dar fără simțuri, ci doar cu sufletul!

Singuri printre 7 miliarde

Și ceva. Suntem în statistici vreo 7 miliarde și ceva de suflete. Înregistrate. În curând vom avea probleme cu spațiul pe acest pământ. Și cu toate astea cunosc și văd o grămadă de cazuri de singurătate. Cum e posibil? Cum se poate ca într-un spațiu suprapopulat să avem persoane singure printre noi. Persoane cărora nimeni nu le calcă pragul, persoane cărora nimeni nu le adresează o vorba, persoane care nu au mai primit o îmbrățișare de nici ele nu mai știu de când.

Singurătatea care atrofiază, care distruge orice latură sociabilă și care nu are limite, pentru că această singurătate a omului modern e fără frontiere, interminabilă și are capacitatea de a te izola. De toți și de toate, dar mai ales de tine.

Ne naștem și murim singuri. Unii avem norocul de a împărți o parte din drumul de la naștere spre trecere cu alții, alții nu. Dar venim și plecăm singuri. Sau ne-însoțiți.

Iar în societatea de azi ne pierdem, rătăcim prin ea fără să ne mai găsim. Ajungem să fim o societate de solitari. Drama marilor orașe și a marilor corporații. Și apare o întrebare curioasă: cum poate fi o societate – care are ca esență sociabilitatea – singuratică? Cum oare, în secolul comunicării, al dialogului, al rețelelor (anti)sociale, al lipsei de intimitate în lumea digitală, cum e oare posibil să se simtă mai prezent ca oricând sentimentul de singurătate? Trăim în grup, ieșim în grup, lucrăm în grup, dar în același timp omul modern se simte abandonat și strivit de societate. Singurătatea a ajuns în ziua de azi la rang de sărăcie. Sărăcie sufletească. Nu am dezvoltat încă anticorpii împotriva acestei stări care produce depresie și abandon.

Ajungem să trecem pragul singurătății atrofiind încetul cu încetul întâlnirile. Și conversațiile. Și îmbrățișările. Și strângerile de mână. Și ascultatul. Și împărțitul. Și dăruitul.

Cei singuri sunt contemplativi. Și vorbăreți. Dar cu ei înșiși. Și pentru a vorbi cu tine de multe ori nu ai nevoie de cuvinte. Cuvintele, limbajul sunt atribute ale comunicării exterioare, nu interioare.

În singurătate se dezvoltă acel dialog interior care are ca limită chiar cunoștințele celui care le posedă. Nu pot depăși bariera cunoașterii pe care o au, nu pot face comparații cu o lume pe care nu o cunosc, nu pot pătrunde în lucruri și locuri nepătrunse până acum de ei. Stau cu ei și toată lumea se raportează la ei. Nu au comparație. Și mereu vorbesc la persoana întâi. Vocea interioara e a lor. Dialogul e de fapt un monolog. Dispare neîncrederea. Și dispare și mizeria. Apare în schimb imaginația. Așa începe crearea unei lumi separate de cea socială, de cea reală în care sunt și alți indivizi. Izolarea duce la adaptare. Adaptarea la închidere. Iar adaptarea se face prin proiectarea unei lumi în care ei sunt principalul actor și care se acomodează la cerințele lor personale și la simțirile fiecărui singuratic. Încearcă astfel să renege lumea care nu îi mai privește!

Dar această lume paralelă e lipsită de lumină și de speranță. Nu are viitor și nu are alte personaje. Nu are nici măcar umbre și nici trecut. Are doar prezent. O felie de prezent care e servită pentru alinare. Propriul univers, în care ceilalți nu au loc, e doar gaura neagră a unei persoane.

Dar oare liniștea fiecăruia e pe umărul celuilalt?

Interpretare și joc

Oare când suntem cu adevărat noi și când începem să jucăm rolurile propriei noastre existente? Pentru că în viața de zi cu zi, pentru a supraviețui, suntem nevoiți să interpretăm fel de fel de roluri și să ne acomodăm la situația pe care o trăim într-un moment dat. Nu putem fi așa cum ne-am dori să fim în orice moment al zilei, pentru că avem nevoie de camuflaj și protecție. Chiar și rolul camuflat sub ideea de protecție e un rol care se amestecă cu cine suntem de fapt.

Dacă vrei ca lucrurile să iasă bine, dacă vrei să reziști în „jungla” cotidiană, trebuie să ajungi la un pact, la un acord cu propria ta emotivitate și personalitate. Trebuie să îți cenzurezi trăirile atunci când în fața unei situații nu poți reacționa exagerat, când o situație trebuie acceptată așa cum e, sau când pur și simplu trebuie să închizi ochii și să pleci mai departe. Alteori suntem nevoiți să lăsăm lacrimile dramei să își facă apariția în ochii inocenței, alteori zâmbetul preia controlul asupra buzelor, obrajilor și uneori, chiar și a ochilor, iar de cele mai multe ori încercăm să ascundem toate sentimentele sub masca indiferenței și a nepăsării. A poker mask, please!

Depindem în pregătirea rolului de anturaj și de societate. Dar și de persoana care ne este alături într-un anumit moment. Și mai ales depindem în alegerea interpretării de rezultatul pe care ni l-am dori. Suntem egoiști în alegerea rolului și mai ales interesați. Nu alegem să jucăm un rol de amorul artei. Simplul fapt de a ascunde o nemulțumire sau o plăcere e un rezultat sau un preț plătit pentru acel rol ales în secunda următoare.

Fiecare persoană își adaptează sentimentele în funcție de mediul înconjurător, e indulgentă cu persoanele pe care le îndrăgește și iubește, încearcă să creeze un echilibru în situațiile existențiale, recurge la legea compensației și toate astea pentru a se proteja. Apoi pentru a proteja. Intervine acea conservare a speciei care e instinctuală și care de multe ori nu se pliază pe așteptările noastre. Atunci o manipulăm ca să răspundă așa cum ne dorim.

Dezvoltăm fără să ne dăm seama un scut de protecție contra celorlalți și contra noastră. De multe ori preferăm să ținem gura închisă și privirea rătăcită pentru a nu intra în conflicte sau pentru a nu încinge și mai mult atmosfera. Alteori suntem mai încrezători și începem să intrăm în mecanismele existențiale și ne arătăm adevăratele fațete compoziționale. Alteori suntem comozi și nu dorim implicare, alteori dorim să ne implicăm iar ceilalți nu ne permit acest lucru. Apar frustrările și atunci scoatem de sub cortină rolul neadaptatului și neînțelesului de către societate. Avem posibilitatea de a limita acest rol în timp. Sau de a-l juca o stagiune întreagă.

Dar ajunși într-un anumit punct, toți ne controlam. Toți suntem capabili de a dominam furia și a lăsa să se întrevadă doar niște priviri „ucigătoare” (dar care nu fac rău mediului înconjurător dacă nu sunt ”prinse” în momentul de maximă intensitate și de către persoana care are decodificatorul), toți ajungem să camuflăm sentimente de admirație și admirare pentru că ni se pare că dăm dovadă de sentimentalism și slăbiciune dacă le lăsăm să iasă la suprafață, toți ne ascundem sentimentele de dragoste și duioșie în fața persoanei care ne atrage la primele întâlniri. Și toți interpretăm aceste roluri fără măcar să ne gândim la ele.

Dar cel mai frumos rol și cel mai complicat e cel de mamă. Și culmea, sunt și locuri vacante.

Schimbări

schimbare

Schimbari

Inevitabil, se produc.

Schimbările de cele mai multe ori sunt programate să apară atunci când nu prea le cauți. Când le cauți se numesc rezultate scontate. Și atunci când apar aceste schimbări, un prea suntem pregătiți să le lăsăm să pătrundă ușor în intimitatea noastră. O vor face cu sau fără voia noastră, pentru că asta e datoria lor, dar ne va lua timp să ne acomodăm noii situații.

De ce? De ce nu lăsăm schimbarea să își instaleze frumos pătuțul și cearșafurile în existența noastră? Păi…pentru că orice schimbare atrage după sine o re-acomodare la noile circumstanțe. Când deja se instalează confortabil suntem obligați să începem curățenia, să începem să ștergem praful, murdăria și inutilul, să aruncăm obiectele, apucăturile, ticurile, dar mai ales dependențele și rătăcirile de moment.

Și nu prea ne place să conștientizăm pașii curățeniei ce trebuie făcute, să vedem pe unde s-a așternut praful și pânzele de păienjeni, pe unde s-au produs fisuri ce trebuie reparate, să rupem confortabilul și rutina pentru a lăsa necunoscutul să se instaleze la rang de dominator. Pentru că da, orice schimbare domină tot ceea ce deja există și tot ce deja este controlat. Și trebuie sa punem toate rotițele și mecanismele percepției noastre pentru a o putea digera. Și digestia unui nou intrus în ”alimentația” noastră este destul de greoaie. Niciodată nu digerăm la fel aceeași situație.

Mereu găsim câte ceva de complicat, mereu adăugăm un pic de dramatism, un pic de scepticism, puțină neîncredere și mai ales multă respingere. O tratăm ca pe o boală contagioasă, o refuzăm în încercarea noastră de a ne ține strâns, în lanțuri, de situația de dinainte, cea cunoscută, confortabilă, chiar dacă nu e cea mai bună, dar e știută și domesticită și e ceea ce contează.

Dar cu toate astea se încăpățânează și reușește să își facă loc cu coatele în așternuturile pe care și le-a pregătit încă din primul moment când și-a anunțat venirea. Nu o interesează că nu e bine primită, nu o deranjează că e criticată, că e urâtă, că provoacă neliniște și dezechilibru. Nici măcar nu e conștientă de sentimentele pe care le stârnește și pe care le provoacă pe terenul pe care intră. Sau da, dar pare impasibilă și insensibilă la plânsetele și văicărelile celui pe care îl are pe lista de așteptare.

Se ambiționează să își instaleze schimbul și atât. Apoi dispare. Pentru că și-a îndeplinit rolul.

Despre obsesii

Când gândurile și disecările de cuvinte și fapte se transformă dintr-o simplă analiză în obsesie? Unde e linia dintre ceea ce devine obsesiv și ce delimitează o gândire analitică și profundă a ceea ce ni se întâmplă?

Cred că toți la un moment dat avem tendința de a deveni obsesivi cu anumite lucruri și sentimente care nu ne dau pace. Începem prin a desface firul în patru, prin a înțelege ce a dus la producerea unui eveniment (de cele mai multe ori nefast, care nu este în nișa noastră de plăcere, care ne dăunează, care ne scoate din starea de confort) și încet încet alunecăm în neliniștea și nesomnul obsesiv. Ne blocăm în autoanaliza pe care ne-o impunem a o face și nu mai suntem capabili de a ieși din cercul vicios în care intrăm cu voia noastră, dar inconștienți de unde ne poate duce.

Când intrăm in profunzimea întâmplărilor și a gândurilor, nu ne dăm seama că nu suntem capabili de a asculta nici un sfat, nu suntem în măsura de a accepta nici o idee nouă, niciuna care nu e în concordanță cu șirul propriei gândiri, aș zice dezechilibrate. Pentru că atunci când încerci să înțelegi neînțelesul nu mai ai viziunea globală a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Ai doar propria ta viziune, și aceea denaturată de durerea care ți-a fost pricinuită, și deloc limpede și obiectivă.

Ce se poate face pentru a ieși din acest angrenaj de gândire obsesivă despre un anumit fapt? Cred că bine i-ar prinde o autocenzurare a gândului cu pricina și o înlăturare a lui în momentul în care simți că se apropie. Nu e ușor, dar nici imposibil! Realitatea ta este creată de gândurile pe care le ai, așa că cenzurarea celor negative va crea un alt tip de legătură între tine și lumea reală.

Cum îi poți spune minții tale să nu mai gândească? Și mai ales să nu se gândească la ceea ce te afectează și te obsedează de ceva timp? Simplu: îi dai o altă temă de gândire.

O înhami la muncă, o distragi cu discuții între prieteni, îi dai să facă ceva sport, poate îi dai să cerceteze vreun domeniu care te interesează pe tine ca și persoană (și nu pe ea ca și minte), o poți pune la citit (dar dacă nu e ceva palpitant, s-ar putea să se plictisească și să revină la ce o doare mai tare), o pui să îngrijească florile din casă, o pui să redecoreze spațiul în care stă alături de corpul pe care îl posedă.

O poți invita din când în când la dans și îi poți da o mulțumire artistică oferindu-i o expoziție. O mai poți scoate și la cumpărături, iar de o scoți din aerul încărcat al orașului îți va mulțumi oferindu-ți un pic de liniște și de pauză de la acele gânduri care te urmăreau până acum câteva minute. Dar să nu crezi că punând distanță între gând și problemă, el (gândul) nu va mai fi obsedat de ea (problema).

O mai poți pune să mediteze sau să facă un efort de a sta un minut măcar fără să se gândească la nimic. Foarte interesant experimentul.

Să îți lași corpul fără gânduri!

Știrile de la ora cinci

De foarte mulți ani, în toate mediile de comunicare există știri care vorbesc despre creșterea insecurității și degradarea vieții sociale .

Violența capătă noi valențe în vremurile noastre, iar cuvinte ca „șoc” și „senzațional” și-au pierdut de ceva vreme sensurile primare. Nu se întâmplă nimic altceva în lumea asta decât chestii șocante și senzaționale, dar nu acel senzațional pozitiv, ci senzaționalul șocant.

Dar toate aceste întâmplări au ca bază o creștere haotică a impulsurilor. Ele nu fac altceva decât să reflecte imaginea societății în care trăim, imagine care e creionată tot mai des și mai clar de indivizi care își pierd controlul asupra propriei persoane, dar și a emoțiilor.

Suntem invadați de știri în care motivul unei crime sau al unei bătăi este un simplu obiect care în mod normal nu ar genera nici un conflict, sau un simplu gest făcut într-un moment mai puțin prielnic sau pur și simplu fatalitatea de a te afla la locul nepotrivit într-un moment de rătăcire al celuilalt  și care generează o întreagă serie de reacții incontrolabile și cu repercusiuni destul de severe.

În ultimii ani asistăm vrând nevrând la o bombardare constantă din partea mass-media, a colegilor, a prietenilor, a vecinilor cu astfel de informații care reflectă de altfel gradul nostru de disperare, de lipsă de înțelepciune, de refulare a sentimentelor de frustrare și mânie. La un grad mai mic sau mai mare.

Toți suntem predispuși la a ne pierde cumpătul, dar nu toți ajungem să ne pierdem rațiunea, autocontrolul, să ne lăsăm orbiți de furie și dominați de latura animalică. Cei care pierd în fața substratului emotiv ajung la știri. Unii dintre ei. Marea majoritate rămâne în anonimat, dar asta nu o face mai puțin importantă pentru comunitatea din care face parte sau pe care a dezechilibrat-o. Moral și social.

Dar toate aceste știri, toate aceste discuții la colț de stradă, la cafea, în pauza de prânz, sau la coada de la casă duc de fapt la instalarea unei depresii colective. Pentru că nu poți rămâne imun la ceea ce se întâmplă în jurul tău, și mai ales dacă micul (sau marele) incident se petrece în perimetrul tău de acțiune. Adică în zona în care locuiești sau activezi ca individ social.

Un lucru e cert: rațiunea celor slabi (de înger) de multe ori se vede învinsă de impus, de ura care se instalează în câteva secunde și de frică. Iar dacă aceste sentimente nu se canalizează și nu se materializează în știrile de la ora 5, apar frustrările. Iar odată instalată frustrarea, nefericirea este asigurată. Și trebuie scoasă la suprafață. Iar când iese, toată acea agresivitate acumulată în timp devine subiectul unui reporter sau al unei vecine mai curioase ori al vreunui coleg mai dornic de comunicare.

Dar după toate astea rămân …doar regretele.

Un zâmbet…

zambeteZâmbete de copii…fără nici un preț și fără nici un motiv. Îi dai o jucărie unui copil și l-ai făcut să zâmbească! Te-ai ascuns după ușă și i-ai făcut un simplu „bau” iar copilul deja intră într-o stare molipsitoare de râs. Îi trebuie atât de puțin pentru a-și arăta fericirea! Și ii trebuie și mai puțin pentru a provoca fericirea celor din jur.

Cu timpul pierdem această abilitate umană de a-i face pe ceilalți să zâmbească. Dar și mai grav, pierdem propriul zâmbet. Uităm să mai zâmbim, să mai fim fericiți, dar învățăm să disimulăm lucrul acesta. Învățăm să zâmbim fals, să ne prefacem, învățăm să ne ascundem în spatele încruntării. Zâmbetele politicoase iau încet încet locul sentimentelor adevărate, iar zâmbetele sincere devin din ce în ce mai rare.

De multe ori, dimineața, în drum spre muncă, îmi place să analizez fețele oamenilor. Fețe machiate, îngrijite, adormite, bărbierite, cu semne de cearșaf pe obraz, dar cu puțin chef de a se deplasa spre …unde o fi, cu puțină motivație de a face ceea ce trebuie să facă în următoarele ore. Foarte puțini zâmbind. Foarte mulți preocupați și triști. Sau indiferenți, absenți. Iar de e frig afară, mai niciunul zâmbitor.

Și mă gândesc cum am putea gestiona această emoție. Pentru că un zâmbet autentic e expresia unei emoții. Uneia pozitive din interiorul nostru. Venim pe lumea aceasta cu anumite cunoștințe, cu unele încorporate deja ”din fabrică”, iar aceste cunoștințe se bazează pe răspunsuri inconștiente la afecțiune, pasiune, durere, foame, uitare. Adică zâmbete și lacrimi.

Nimeni nu ne învață să zâmbim sau să plângem. Dar ne auto-educăm să nu mai zâmbim. Ca să nu mai menționez reprimarea plânsului. Ne lăsăm dominați de încruntare și tristețe, și nu încercăm să le combatem nicicum. Ni se pare imposibil să scoatem un zâmbet din suflet în timpul unei furtuni. Dar suntem capabili să disimulăm totul sub mantia unui zâmbet fals. Suntem curioși și plini de resurse antagonice.

Zâmbetul ne însoțește încă din primele zile. Nu putem exprima în cuvinte sentimentele, ceea ce simțim, dar putem transmite un zâmbet știrb înainte de orice alt sunet. Și culmea, devine molipsitor. Oricât de încruntat și preocupat ai fi, când un copil îți zâmbește este imposibil să îi reziști. Ceva se declanșează în creierul tău și instinctual începi să îi zâmbești. Poate că ar trebui să ne imaginăm mai des fețe de copii zâmbitori ca să re-învățăm a zâmbi la maturitate.

Probabil că simțim lipsa zâmbetului, probabil că inconștient vrem să îl vedem și să ”îl producem” mai des și atunci, ca rasă inteligentă ce suntem, am găsit un înlocuitor al sentimentului din interior care se traduce prin zâmbet la exterior… și am creat…umorul. Umorul care este capabil de a camufla orice alt sentiment. Sau gând.